Zgîlțîieli, interviuri și porunca „să nu atingi”

Am trăit 53 de ani pe planeta Pămînt și nu a trebuit să particip la nici un interviu. Slujba de profesor mi-am primit-o cu mult timp în urmă, prin repartiție guvenamentală. Am intrat într-o aulă uriașă din Cluj, m-am uitat pe o listă cu zeci de posturi și am ales Lupeni, era singurul post în Valea Jiului și încercam să mă apropii de casă. Proaspăt căsătorită, nu doream decît să ajung la Petroșani și să-mi construiesc căsuța și viața. Nu aveam alte veleități. Eram simplă și clară. Acolo, în sala plină de absolvenți mi-a ticăit inima pînă mi-a venit rîndul, în ordinea mediilor pentru toată jumătatea de nord a țării. Să nu-mi ia cineva postul și să ajung la Cucuieții din Deal. Norocoasă fiind de mic copil, nu mi l-a luat nimeni.

Nu am stat mult la Lupeni, un drum la Deva la Inspectorat, un transfer și am ajuns la Petroșani. Unde am rămas, era să scriu „pînă la adînci bătrîneți”, dar e vorba doar de 30 de ani. Doar atît. Simplu ca bună ziua. Apoi m-a apucat mutatul peste mări și țări. Și iacătă-mă acum, la această vîrstă matusalemică, fără slujbă, în acest oraș absolut fără capăt, neștiind ce să fac și cum să mă pornesc. Cum să mă repornesc. Dar mai ales încotro să mă duc.

Din vara trecută, cînd am ajuns, am trecut prin mai multe faze. Întîi extazul ajungerii în acest punct alb al planetei, chiar o făcusem! Ce măreață, ce curajoasă eram, ce frumos era să trăim lîngă fiul nostru, adoratul și multpreaiubitul. Extaz ce ar fi putut doborî trunchiuri groase de copac, dar nu pe mine. Mie îmi face bine extazul. Țopăi ca o libelulă bezmetică, fluturîndu-mi aripioarele transparente în asemenea vîrtejuri colorate, încît amețesc chiar și eu de atîtea curcubeie. Mă miram eu însămi ce fericită sînt și iubirea îmi dansa prin vene ca un șuvoi fluorescent de endorfine.

După faza extatică, am trecut în cea de statuie de sare. Încremenită. Nu mai puteam să mișc. Nici înainte, nici înapoi, nici vorbă de stînga sau dreapta. Și am stat, și am tot stat. În ciuda așa-zisei înțelepciuni de care eram atît de mîndră. Brusc nu mai știam cine sînt, ce vreau, ce pot. Deposedată brutal de toate identitățile mele. Nu mai eram profesoară, nu om de bază al Petroșaniului, vezi, doamne, nu călătoare pe drumurile Greciei, mi se părea că nu mai sînt nimic. Nu mi-era dor de România, îmi era dor de mine însămi, de fratele meu, de prietenii mei. Îi lăsasem pe toți în urmă. Dar tot mi se părea prețios că nu îmi mai era dor de fiul meu. Parcă celelalte doruri le puteam duce. Zece ani mi-a fost dor de fiul meu. Numai cine știe, înțelege. Stană de piatră sau nu, știam că așa îmi era infinit mai bine decît altfel.

Faza care a urmat mi-a plăcut cel mai puțin. Faza titirezului bezmetic. Oare să fac aia?! Sau ailaltă?! Sau să apuc pe drumul acela?! Nebunie! Să stau?! Să merg?! Să rămîn?! Să mă întorc?! Nimic nu se lega, realitatea sărea de-aiurea din balamale și mie îmi venea să vomit de atîta învîrteală. Confuză, rătăcită, fără puteri. Nici nu puteam să îmi imaginez cum ar fi să fiu pe tărîmuri străine și să mă mai tem și pentru pîinea de pe masă sau acoperișul de deasupra ochilor. Doar dacă încercam să pipăi cum se simt cei care au plecat din țară și sînt fără un ban în buzunar, mi se făcea părul măciucă și vedeam negru în fața ochilor. Fără verișori, mătuși, unchi, frați, fără prieteni. Singuri în mijlocul șuvoiului mișcător care curgea la vale, spre marele ocean al dispariției totale. Noi măcar eram trei. Și cel puțin unul dintre noi se înfipsese bine în noul sol și începuseră să îi crească frunze și culori.

În faza aceasta, a fugii bezmetice în jurul cozii, am sărit în stînga și în dreapta, ca sub un tratament cu șocuri electrice. Incontrolabil, nici eu nu știam de ce. Am ales tot felul de direcții și am fost gata să îmi pun piciorul pe noile drumuri. Îl ridicam în aer, gata să-l așez pe cărare, dar apoi un nou impuls mă arunca în altă parte. Nu era ca și cum îmi distrugeam viitorul dacă alegeam greșit. Nu mai aveam 18 ani cam de multișor. Puteam alege orice. Dar această relativă libertate nu era nimic altceva decît o ceață groasă înfășurîndu-mă strîns în îmbrățișarea-i de mumie. Atît de strîns că nu mai puteam să respir. Să mă mișc.

Aș fi vrut să mă fac guvernantă. Să îngrijesc de o fetiță mică și dulce, pe care să o învăț toate cele. Cred că gărgăunii mi-au venit de la Charlotte Bronte. Apoi mi-am dat seama ce deșteaptă era Jane Eyre, nu ca mine. La revedere, guvernantă a imaginației mele sărite de pe fix! Apoi mi-am imaginat cu lux de amănunte cît de tare mi-ar plăcea să vînd prăjituri la o tejghea, ce bine mi-ar fi în aromă de vanilie și scorțișoară, fără planuri de lecție, zîmbind fericită clienților și convingîndu-i că un pic de dulce ar aduce niscaiva zen în viața lor agitată de londonezi. Pînă cînd mi-a picat fisa că ar trebui să stau în picioare toată ziua și să frec vitrinele lună bec, plus să calculez tot felul de cifre. Asta nu mi se mai părea atrăgător defel. Poate chiar m-aș fi plictisit prin a patra zi. Și de ce ar fi angajat cineva o tinerică de 53, în loc de una de 18 să le zîmbească clienților?! The next, please! Am decis. Recepționeră la o clinică de stomatologie. Gata, asta e! Stau acolo frumos, așezată, învăț niște chestii standard și apoi fac programări și invit pacienții să ia loc. Liniștitor de-a dreptul. Apoi am realizat stupefiată că ar trebui să vorbesc o grămadă la telefon. Spaima mea. Nici chiar așa. La gunoi și cu alegerea asta. Același drum l-au urmat încă vreo trei idei, pe care nici nu merită să le mai pomenesc. Pe măsură ce vînturam din calea mea tot felul de alegeri neizbutite, mă limpezeam apă cu apă. Ridicam degetele în aer, străpungînd ceața și începeam să le văd conturul în filigran. Simțeam că răzbat la lumină. Nu alegînd ce voiam, ci inversul, negația, culmea, alegînd ce nu voiam!

Prin mai, m-am trezit că rămăsesem cu două alegeri. Alergasem ca o nebună prin toate cotloanele universului și mă întorsesem de unde plecasem. Descrisesem o buclă completă, demnă de analiza tranzacțională. Poate alesesem bine, atunci, cu 30 de ani în urmă. De-aia săream mereu, ca un cangur săltăreț, în aceeași ipostază. Oriunde mă ducea vîntul, eu zdup înapoi. Peste gropi și denivelări, cu artă și precizie. M-am uitat în zare, spre cele două direcții. Ce să fie, ce să fie?! Din oceanul Pacific, a ieșit un pește mic și pe coada lui scria, ce scria?! Școală sau grădiniță? 

Așa am intrat în noua fază, cea a pașilor mici spre înainte, mereu înainte. Chiar dacă nu știam unde aveam să ajung. Chiar dacă muream de frică, doborîtă de atîta nevolnicie proprie. Chiar dacă simțeam că nu pot. Că nu-s în stare, oh, nu, nu sînt!

Și uite că am fost.

*

Hotărîtă sa fac primul pas, fie el cît de mic și fără urmări majore, m-am așezat la blatul din bucătărie și am deschis laptopul. De unde să încep?! Aveam CV-ul gata, absolut strălucit și științific. Cel care mi-l realizase, fiul meu, făcuse tot ce putuse cu ce i se oferise ca material de bază. Profesoară zeci de ani în aceeași școală! Ce să faci cu asta?! Cîte pagini să umpli?! Era CV-ul care nu produsese nici un efect pe piața muncii cu cîteva luni în urmă. Oare avea ceva? Vreo hibă ascunsă?! Am deschis hotărîtă google-ul și am tastat „Cel mai bun CV”. Ia te uită, plin de articole! Ca să vezi și să nu crezi! După o trecere în revistă de vreo oră, am reținut elementul cheie. Personalizează! M-am întors la capodopera personală și am tăiat hotărît cîteva rînduri, făcîndu-l și mai sărăcuț decît era, sărmanul. Apoi am meditat ceva timp la cum să spun ceva despre mine, imaginîndu-mi că sînt pe blogul personal, lăsînd la o parte veleitățile savante și tocînd concomitent niște morcovi pentru o ciorbă de perișoare. În cele din urmă am decis că e gata, nemaiștiind ce altceva să fac, era totuși un CV, nu o compunere școlărească și am trecut la pasul următor.

Site-urile de căutare a slujbelor sînt nenumărate, am deschis Totaljobs, am tastat un unic criteriu, apropierea de casă, nu aveam de gînd să fac mai mult de o oră navetă și slujbele pe care le căutam. Teaching assistant sau nursery teacher. Au venit nenumărate. Ca în vis, ca într-un joc de copii apăsam întruna pe „Aplică” și CV-ul îmi era descărcat automat. Habar nu aveam ce fac. Nici nu mai știam unde aplicasem. Cînd am trecut bine de douăzeci de aplicații, am obosit și m-am oprit, gîndindu-mă ce să fac mai departe.

Am căutat pe net și mi-am trimis diplomele la tradus. Nu a fost ieftin deloc, nimic nu e ieftin prin zonă, dar au sosit în două zile, boboc. Apoi am avut iar nevoie de ajutor din partea fiului meu, săracul, procopsit cu părinți din altă epocă, nici nu știu cum de mai are atîta răbdare. Am intrat online pe o agenție a guvernului britanic și am aplicat pentru echivalarea studiilor și obținerea QTS-ului, statutul de profesor în Anglia. Nu știam dacă îmi trebuie la ceva, dar era ceva de făcut.

A doua zi a început să sune telefonul. M-am uitat la el cu spaimă atavică, suna și voia să răspund, dar eu nu voiam. Chiar nu voiam, dar ce puteam să fac?! Am întins o mînă tremurătoare, Cristi s-a repezit să facă ce îl rugasem, „Fugi și închide geamul cînd sună, să fie liniște și apoi nu mai mișca. Freeze!”. Poate, poate înțeleg ce vorbesc oamenii ăștia la telefon, că de răspuns, răspund, dacă înțeleg întrebarea. Dacă disting niscaiva engleză inteligibilă printre sunetele aspirate, hîhîite și silabele contopite, doamne ajută! Am pus telefonul la ureche, cu inima bătîndu-mi sarabanda și gata să-mi țîșnească afară din piept și s-o ia la sănătoasa. Un director de grădiniță, foarte politicos și amabil. Am vorbit noi una, alta, tot felul de întrebări, din care cea mai importantă, care a schimbat cursul discuției, a fost dacă am experiență cu pruncii de grădiniță. Nici o picătură, dacă nu se pune perioada în care am exersat cu fiul meu. Deși a fost cam de multișor. Atunci, tot ce putea să îmi ofere, a zis el la fel de amabil, era o perioadă de ucenicie de un an. Eu fericită, deja calculam cît de tare o să mă laud în cele patru zări că am găsit o slujbă în Londra în 24 de ore, cînd îmi trece prin minte să întreb cît se plătește pentru măreața ucenicie. 750 de lire pe lună, zice omu’ spăsit. „Dar dacă eu învăț totul într-o lună?” întreb eu, fiind convinsă că sînt în stare să înțeleg resorturile interne ale funcționării unei grădinițe în doar patru săptămîni, hai, treacă de la mine. Eu, geniul din Carpați. Nu există așa ceva, spune el. Asta e perioada de ucenicie. Un an. Mulțumesc, mă mai gîndesc. Închid, îmi șterg sudoarea de pe frunte, beau o cană de apă să îmi revin din coșmarul interviului telefonic și sînt tentată să accept. Dacă stai să te gîndești, nu am pregătirea cerută, am altă pregătire. Măcar așa învăț meseria fir cu fir, de la bază la cer. Dar totuși, să muncești să-ți sară capacele doar pe bani de mîncare, nici chiar așa. La revedere! M-am scuturat ca de un vis urît. Nu voi face nici o ucenicie. Nu mai am timp de așa ceva. Sînt gata specializată. Trebuie să cred asta și să merg cu tupeu înainte.

Telefonul a sunat din nou, de data asta era un recrutor, așa am descoperit eu că există firme de recrutori, care intermediază între tine și slujbele căutate. Fiecare recrutor îți face profilul, îți cere actele, referințe, apoi te aruncă în interviuri, te sfătuiește și îți dă feedback. Pe la al patrulea recrutor, mi-am dat seama că îmi ajung atîția pentru că altfel nu voi mai ține minte care e care și cu cine vorbesc. La urma urmelor, cîți recrutori poate să aibă un om?! Plus că fiecare avea particularitățile lui. Emily era foarte conștiincioasă și îmi scria o grămadă de mailuri, mi-a stabilit repede un interviu, care a decurs foarte bine, pînă cînd am descoperit că urma să fac în jur de o oră pînă la locul de muncă, cu două autobuze. Ashling mă tot suna plină de entuziasm stabilind disponibilitatea mea pentru o locație sau alta. Dar apoi dispărea și nu mai dădea nici un semn de viață. Jake voia tot felul de acte și nu mai termina, mă scotea din minți cum mereu mai găsea ceva de cerut pentru a-mi completa profilul. Dar Sophie, oh, Sophie era foarte descurcăreață, ea m-a aruncat direct în muncă.

În fiecare zi mai aplicam în cîteva locuri, mai răspundeam la cîteva telefoane. Evident, dacă pui întruna mîna pe oala fierbinte, plîngînd de durere, în cele din urmă nu mai simți arsura. Așa și eu cu telefoanele. Spaima irațională de la început, pentru care era clar că îmi trebuia un terapeut serios, care să mă descoase vreun an sau doi pentru a descoperi de unde mi se trage și abia apoi să mă salveze dacă putea, spaima aceea sufocantă s-a diminuat de la sine, a intrat în regresie, ca o boală tratabilă, care dă înapoi în fața asaltului unei simple aspirine. Mă rog, mai multe aspirine. Grămezi de aspirine.

Apoi a venit ziua în care Sophie a sunat la 7 jumate dimineața și m-a întrebat dacă vreau să merg la școală, un liceu catolic din apropierea zonei mele. Profesor suplinitor. Înghițind în sec am zis da. De nebună ce eram. Ca în transă, mi-am luat DBS-ul, aici nimeni nu intră într-o școală dacă nu are Enhanced DBS, adică cel mai tare cazier alb ever și am luat-o spre munca cea de toate zilele. Un liceu uriaș, unde se intra numai pe bază de verificare strictă și unde am avut 5 ore, la copii între 12 și 17 ani. Am călcat în necunoscut, simțindu-mă ca un explorator al lumii și dîrdîind alb de groază. Cu amabilitte, am fost instruită și mi s-au arătat sălile de clasă, pe tot felul de culoare, etaje și în aripi diferite ale clădirii principale. Cu dinții ciocănindu-se într-un huruit zornăitor, cel puțin așa îi simțeam, întrebîndu-mă cu o mică parte a minții mele intrate în modul de avarie dacă nu cumva banii cîștigați vor intra apoi în buzunarul vreunui dentist londonez, dar mereu cu un zîmbet dulce întipărit pe figură (poate nu era dulce, dar eu încercam din răsputeri, zău așa) am întrebat ce am de făcut la fiecare clasă și mi s-a răspuns că voi găsi pe catedră indicațiile profesorului titular.

Apoi am fost lăsată singură în cancelarie. Unde mai era doar o tînără drăguță, din Spania, în aceeași situație ca și mine, dar nu la prima experiență, care mi-a spus că de fapt, tot ce se cere de la mine e să fiu cu copiii, să îi țin într-o relativă liniște și neapărat în siguranță. Apoi am pornit spre prima oră, singura sală pe care o reținusem. Pentru restul a trebuit să cer mereu ajutor și să fiu călăuzită ba de unul, ba de altul. Liceul era mare, frumos, ultramodern. Dar parcă și robotizat, impersonal, fără culoare, un labirint în care puteai să rătăcești zile întregi fără să mai găsești drumul spre casă. În toate pauzele nu am văzut mai mult de trei profesori în cancelarie și aceia în grabă, căutînd ceva pe calculatoare, fugind apoi la datorie, nu cumva să greșească ceva, nu cumva să se întîmple ceva. Nici vorbă de o pălăvrăgeală tihnită între colegi și prieteni în timpul celor zece minute de pauză, cum eram obișnuită, moment de reîncărcare a bateriilor și de împărtășire, aici uneori nici nu exista pauză. Un sistem ciudat, stratificat pe baza unor criterii necunoscute mie, unele orele erau lipite, intrai pe o ușă imediat ce ieșeai pe alta, alteori cu 12, 5 sau 30 minute pauză. Cursurile durau uneori 60 minute, alteori 70.

Am intrat în prima clasă. La intrare, cel care mă condusese mi-a zis să am grijă la Josh și Mark. Copii frumoși de vreo 13 ani. Uniforme și curățenie. Ușa clasei rămîne deschisă, peste tot sînt camere de luat vederi. La începutul fiecărei ore se face o prezență foarte riguroasă care este trimisă imediat la student office, unde este înregistrată. Am găsit pe catedră fișe de lucru, trebuia să citim un text despre OZN-uri și să răspundem la întrebări. Gata, eram în elementul meu, mi-am zis fericită. Aceștia erau copii și știam ce să fac. Cu zîmbetul pe față, atentă la cei doi potențial periculoși, pe care îi identificasem în timp ce făceam prezența, deși erau ușor de recunoscut după gălăgia pe care o făceau, am dat startul.

Sfinte Sisoe, în zece minute m-am lămurit definitiv. Nu voiam să fac asta. Nu, categoric! 30 de ani de experiență și nu am putut face liniște în clasă. Nu am putut să îi fac să citească textul. Nu mă ascultau deloc. Nu am putut să îi provoc la o dezbatere. Am fost ca Speedy Gonzales, sărind dintr-o încercare în alta cu viteza vîntului turbat, repliindu-mă după fiecare eșec, aplicînd altă și altă metodă. În zadar. Totul a fost în zadar. Nu puteam să scot de la ei argumente pro și contra, nu puteam să îi mobilizez în atingerea unui scop comun. La un moment dat scosesem un elev în față și, pentru că începuse să vorbească aiureli, cu mare calm i-am spus să meargă la loc și l-am atins ușor pe umăr, indicîndu-i direcția. Imediat s-a scuturat și a spus că nu am voie să fac asta, nu am voie să îl ating. Am zîmbit din nou și am avut grijă să nu mai repet gestul. Să nu ridic vocea, să nu mă apropii prea mult de ei, camerele de luat vederi erau cu ochii pe mine. Eram sub asediu. Categoric. Săracii profesori. Un copil m-a întrebat dacă sînt evreică, altul că de ce stau în picioare, să iau loc, e obositor pentru mine. Politicos, dar subversiv. Simțeam că se ascunde ceva acolo, dar nu îmi dădeam seama ce. Cu Josh, care a găurit o sticlă de apă minerală de doi litri și a făcut țîșnitoare din ea, m-am descurcat. M-am dus calm și i-am luat sticla din mînă, lăsînd șiroaie de apă după mine în timp ce o duceam spre coșul de gunoi. Apoi a trebuit să ștergem apa de peste tot în timp ce restul copiilor, cam uzi, ce-i drept, spuneau întruna să îl trimit în detenție.

Nu știam de unde ar putea să apară pericolul. La cei mari a fost și mai și. Adolescenți turbulenți, contra mereu la orice, timiși la detenție imediat după ore și nu de mine. Pe unii de a zecea a trebuit să îi supraveghez în timp ce dădeau un examen. Nu aveau voie la toaletă. Mă întrebau din două în două minute dacă pot să meargă la baie. Că le e sete și trebuie să meargă, dar trebuie! Că nu e drept să fie ținuți însetați de moarte. Dacă mă duceam spre spatele clasei, ei erau pe ușă afară. După apă, vezi doamne! Apa, laitmotivul zilei.

Am supraviețuit zilei doar numărînd orele. Mai am patru. Mai am trei. Mai am una. Nu m-am așezat nici o secundă. Am continuat să încerc, deși degeaba. Ajunsesem să nu pot stăpîni o clasă. Mi s-a părut o experiență revelatoare. Am ieșit, am respirat adînc aerul înprospătat de ploaie și am simțit ce înseamnă fericirea. Cît de limpede, ce dulce era gustul ei. Nu, nu voiam să fac parte din acest sistem ultrasecurizat, impersonal în care eu m-aș fi simțit amenințată clipă de clipă de orice posibilă greșeală aș fi putut să fac. În care atingerea unui copil pe umăr reprezintă o eroare majoră. Era evident. Copiii erau tot copii, dar vremurile erau altele.

Normal că nu puteam să mă fac ascultată. Cine eram eu?! Un profesor suplinitor care astăzi e, mîine nu mai e. O astfel de relație se clădește în ani de zile. Nu aveam timp de așa ceva, nu doream așa ceva, voiam să îmi placă ce făceam, să simt că am un rost.

M-am întors și am dat mesaj recrutorilor. Nu mai căutați școli.

Și așa am trecut la ultima variantă.