Workshop muzical
● Amadou & Mariam, Folila, Nonesuch Records, 2012.
Genul world music este afectat de numeroase prejudecăţi, însă găsesc că orice prejudecată e o formă exagerată a unei observaţii care, la bază, a fost pertinentă în cel puţin o instanţă marcantă. În istoria sa recentă, ceea ce numim acum, oarecum holistic, world music a cunoscut o evoluţie similară cu manelele noastre. Manelele au evoluat dintr-un underground etnic într-un mainstream dispreţuit, s-au reîntors în underground şi acum sînt cercetate de doctoranzi francezi şi antropologi ce le promovează aşa cum exploratorii africani promovează prietenia dintre om şi gorilele pe cale de dispariţie, trăind o vreme între ele, păduchindu-se reciproc. World music e tot un gen de petrecere sau punctare a unor evenimente, care a început ca muzică de specific local, cu baze folclorice pervertite pentru o mai bună accesibilitate. A fost descoperit de industriaşii muzicali, ambalat şi livrat pe lanţuri de aprovizionare atent proiectate în conformitate cu standardele industriei. A fost abuzat ca vehicul de marketing pentru diverse evenimente de felurite facturi, în numele globalizării. A fost echivalat cu muzica de origine africană, în ciuda faptului că termenul „world“ se referă la toată planeta. A fost aruncat în derizoriu de prejudecăţi determinate tocmai de pomenitele abuzuri. A fost reabilitat de investigatori culturali care au încercat să separe neghina de secară. A fost adulat de francezi pentru a face în ciudă americanilor şi reformatat de americani întru ciuda francezilor.
La prima vedere, Amadou Bagayoko şi Mariam Doumbia par un cuplu inventat tocmai pentru a servi acestor schimburi culturale de lovituri de rever. Sînt nevăzători şi populari, în sensul în care Stevie Wonder e popular. Sînt adresabili publicului care admiră eforturile atleţilor cu dizabilităţi, ale şahiştilor autişti şi scriitorilor dislexici. Au compus imnul Campionatului Mondial de Fotbal din 2006, alături de schlager-starul austriac Herbert Gronemeyer. Să fiu onest, astfel de informaţii mă îndemnau mai degrabă să evit acest album. L-am ascultat totuşi, şi e cel puţin interesant. La prima audiţie iese în evidenţă efortul de reformatare care a fost aplicat şi muzicii ţigăneşti în vederea obţinerii hibridului numit manele. Peste muzica de sorginte africană s-a tras un strat gros de indie pop şi rock sudist american. Spre deosebire de manele însă, unde inserţiile experimentale se reduc cel mai adesea la nişte sample-uri de orgă Casio, aici mixul e infinit mai sofisticat. Pomeneam mai sus războiul cultural franco-american. Soţii Amadou şi Mariam vor să aducă pace în acest război. Colaborările lor mai vechi cu Manu Chao şi rădăcinile francofone ale unei bune părţi din Africa au rezultat în cîteva piese cîntate în franceză, multe dintre ele cu concursul artistului de adîncă notorietate Bertrand Cantat (Noir Desir). Altele sînt puternic ancorate în blues-ul american, pentru care unii exegeţi au identificat deja rădăcini în muzica din Mali (vezi şi recenzia pe care am scris-o pentru un album Toumani Diabaté, invitat şi el pe acest album). De fapt, întreg materialul a fost alcătuit din două segmente – unul mai hip, înregistrat în New York cu numeroşi invitaţi din zona indie, şi unul mai de esenţă, înregistrat în Mali cu artişti locali şi ajustat la Paris cu ajutorul sus-pomenitului Cantat. Printre colaboratori se mai numără gay disco star-ul Jake Shears (Scissor Sisters), liderii grupului TV On The Radio, chitaristul hipster Nick Zinner (Yeah Yeah Yeahs), rapper-ul Teophilus London şi o mulţime de alţi mici warholi newyorkezi doritori să se asocieze cu filonul cultural prestigios de la Mali. Rezultatul e un workshop muzical cu cîteva zeci de invitaţi, dintre care Amadou şi Mariam abia au loc să se audă.
Probabil vecinii lor din Bamako vor găsi albumul Folila drept o transformare obscenă aplicată muzicii tradiţionale a locului. Nici pentru mediile pop nu sună mai natural. Este, însă, un proiect interesant ce încearcă să sugereze că atît noul, cît şi vechiul, atît sobrul, cît şi deşănţarea îşi au locul în patrimoniul care se numeşte world music. Deşi e un ghiveci incredibil, nu e un album a cărui apariţie să fie neglijată.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
