Post-mortem
● Esbjörn Svensson Trio, 301, ACT, 2012.
Un amic mi-a mărturisit că nu prea urmăreşte recenziile mele, pentru că jazzul nu e genul lui. Nici al meu, i-am zis, dar, chiar dacă mai bifez trimestrial cîte o mostră de jazz canonic cu titlu de eveniment, albume ca 301 conţin un mănunchi de genuri muzicale, uneori în aceeaşi piesă. Cu ideea asta mi-am început, de altfel, rubrica: la scandinavi nu mai există de mult genuri. Că festivalurile de jazz sînt cele care, pînă la urmă, găzduiesc concertele unora dintre aceste trupe incatalogabile e doar o chestiune de product placement, uneori excesiv de prudent sau zgîrcit cu lumea din afara nişei. Dacă nu ar fi mort, Esbjörn Svensson ar fi sughiţat în numeroase ocazii, de cînd scriu la această rubrică. Am prezentat albume ale colegilor săi Dan Berglund şi Magnus Öström şi l-am pomenit în numeroase prezentări ale unor albume de, hai să-i zicem, jazz transcendental scandinav.
Din cauza dispariţiei premature a artistului, am avut mereu regretul de a nu fi apucat să recenzez oficial un album de-al său, dar iată că, de dincolo de neguri, Esbjörn Svensson revine cu un nou album, al doilea de la trecerea sa în nefiinţă (după Leucocyte din 2008). Speram să aflu cu această ocazie cum se face muzica în lumea celor care nu mai cuvîntă, însă trebuie să mă mulţumesc cu faptul că înregistrările sînt rămăşiţe din 2007, trase într-o pauză a ultimului turneu al trioului prin Australia şi ţinute la dospit pentru un moment propice. Răposaţi ca Freddie Mercury sau Michael Jackson au scos şi ei astfel de albume, pe care însă nu cred că le-ar fi aprobat întru totul dacă erau în viaţă. Din fericire, aici nu avem de-a face cu o cîrpitură – 301 e un album înregistrat în ultimele luni ale lui Esbjörn Svensson şi amînat strategic de colegii săi de trupă. Ca la orice album post-mortem, inginerul de sunet Åke Linton devine practic membru plin al grupului, asigurîndu-se că lucrurile sună aşa cum ar fi dorit compozitorul lor să sune şi adăugînd de la el cimentul necesar să lege unele bucăţi care nu aveau formă definitivă. Pe de altă parte, nu a reuşit să evite senzaţia că materialul e un fel de B-side al lui Leucocyte. Ceea ce nu e neapărat rău, dar e o sugestie a entropiei produse de dispariţia protagonistului. Nimic nu este surprinzător în acest material, dar însăşi existenţa sa este un lucru îmbucurător. Şi totodată întristător, căci mă tem că, de această dată, chiar e ultimul album. Mă rog, tristeţea nu e absolută, sînt de părere că atît Berglund, cît şi Öström fac o treabă excelentă în a duce sound-ul EST spre noi direcţii. Noile direcţii sînt sugerate chiar aici, pe 301, şi probabil cei doi şi-au propus chiar amînarea release-ului, pentru a-l folosi pe post de punte explicativă între ce a fost să fie şi ce va fi să fie.
Albumul începe şi se termină cu piese aproape solo, „Behind the Stars“ şi „The Childhood Dream“, elegii pianistice al căror model a fost preluat în unele piese tribut pe albumele recente ale lui Berglund şi Öström. „Inner City, Inner Lights“ are ton de trip hop englezesc şi răceală de Bobotează, căci pînă la urmă vorbim, totuşi, de un album de veşnică pomenire a autorului său, iar producătorii materialului vor să se înţeleagă asta cît se poate de clar. Miezul albumului e dubla „Three Falling Free“, mixul perfect de jazz melancolic şi vîlvătăi rock. „The Left Lane“ e singura bucată de jazz cît de cît purist. Sound-ul general este cel obişnuit al trupei, împletitură de acustic şi electronic, aplecat puţin în partea acustică, cu excepţia intermezzo-ului electro „Houston the 5th“ şi a pomenitei piese trip hop.
Esbjörn Svensson Trio au avut un rol deosebit în propăşirea jazzului moody, o versiune a muzicii de ambianţă care, în loc să sugereze orizonturi deschise, creează un confort (sau disconfort) puternic interiorizat. Albumul de faţă e probabil ultimul cui bătut în sicriul marelui pianist şi ar trebui să rămînă un suvenir drag fanilor grupului. Nu e chiar sinteza absolută şi integrantă a carierei sale, aşa cum o promovează numeroase recenzii excesiv de afective, dar nu e nici departe de acest statut.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
