O bijuterie underground
Lou Reed & Metallica, Lulu, Mercury, 2011.
Nu e tocmai cinstit să scriu o cronică Metallica avînd în vedere ghimpele personal pe care îl am faţă de această trupă, mai ales dacă aceste articole sînt percepute ca un gir dat pentru sau împotriva ascultării albumelor discutate (aş vrea să nu fie aşa, ci să fie luate toate drept recomandări, fie că îmi plac, fie că nu). Să explic şi ghimpele: pe vremea liceului, am mers la un moment dat la şcoală cu un tricou Metallica, iar un profesor a convocat şedinţă cu părinţii, îngrijorat că ascult muzică oribilă şi mă îmbrac cu haine cu cap de mort. Mulţi ani mai tîrziu, cînd Metallica vizitau România, am văzut în tribuna VIP fel de fel de vedete, mari şefi de filiale, oameni de politică şi oameni de cultură. Majoritatea la costum, dar şi unii la haină cu cap de mort. N-avea nimeni nimic cu ei, unii au apărut şi pe la televizor să spună cît de mult iubesc trupa asta, cum le-a marcat tinereţea, că e cea mai tare trupă rock din lume. N-am văzut să dea vreun părinte telefon în studio, să-i acuze de exemplu prost. Iar acu’, uite, pînă şi în Dilema veche se scrie despre albumul Metallica! Faptul că eu scriu cronica e doar un triumf amar care nu compensează umilinţa de la acea şedinţă cu părinţii.
La un moment dat, MTV le-a dedicat un weekend întreg de veneraţii şi i-a urcat pe un piedestal de imagine comparativ cu al lui Pink Floyd sau Beatles, în pofida promisiunii de zel tineresc a trupei, că mai bine s-ar desfiinţa decît să ajungă vreodată pe MTV. Găsesc că alt moment sumbru a fost concertul Symphony & Metallica (1999), monument al intelectualizării forţate a rockului în sincron cu deşănţarea clasicismului simfonic. Plus faptul că albumul cel mai bun pe care l-au scos în ultimii 20 de ani e unul de cover-uri, plus duşmănia de ţaţe cu Megadeth şi documentarul psihotic în care şi-au dat arama pe faţă, plus lupta crîncenă pe care o duc pentru propăşirea industriei muzicale. Şi, nu în ultimul rînd, faptul că l-au dat afară pe basistul Jason Newsted pentru indisciplina de a colabora cu alţi muzicieni, iar acum ei înşişi scot un album cu Lou Reed la voce. Sper ca inerţia să nu mă împingă vreodată la a sugera că ei l-au omorît pe Cliff Burton, aşa că mă opresc aici cu denigrarea şi îi acord un paragraf lui Lou Reed.
Că Lulu este albumul lui Reed, o confirmă majoritatea fanilor Metallica, care vor să uite că acest material există. Tot răul spre bine, n-aş suporta să văd peste tot tricouri cu Lou Reed ţinîndu-se de după cap cu James Hetfield. Sper ca albumul să iasă din vizorul metalliciştilor şi să rămînă în istorie drept o bijuterie underground. Cu Velvet Underground, Lou Reed a intrat în istorie mult după ce trupa a fost desfiinţată, de ce n-ar fi acelaşi cazul şi cu Lulu? Iniţial, materialul a constituit coloană sonoră pentru piesa de teatru cu acelaşi titlu, scrisă de germanul Frank Wedekind (1864-1918), însă Reed a dorit să-şi vadă materialul publicat ca album şi interpretat în cheie de apocalipsă psihică. Riffurile de ambianţă thrash pe fondul versurilor delirante pot suna, la prima auzire, inadecvate, dar capătă mult sens în momentul în care realizezi direcţia teatrală a proiectului şi faptul că Andy Warhol i-a fost idol (şi impresar) lui Lou Reed. Metallica reuşesc să ducă experimentul dincolo de faptul că acompaniază nişte versuri bizare, încercînd uneori să sune post rock şi jazzy; un efort lăudabil, dacă James Hetfield s-ar abţine de la a-şi amesteca vocea în problemă.
În ciuda ponegrelilor pe care le am de adresat celor de la Metallica, trebuie totuşi să le acord credit pentru gusturile muzicale. Pe Garage Inc. (1998) şi-au pus prestigiul în folosul promovării prin cover-uri a unor grupuri deosebite (Bob Seger, Nick Cave and the Bad Seeds, Blue Oyster Cult, Misfits, Discharge, Diamond Head ş.a.), iar colaborarea cu Reed pare un nou capitol al acelui experiment. Metallica sînt conştienţi de istoria ocultă care a făcut posibilă însăşi existenţa heavy metalului şi au un aport important în a deschide ochii tinerilor purtători de cap de mort înspre orizonturile respective. Deşi mă tem că, aşa cum din Garage Inc. a rămas în memoria colectivă doar „Whiskey in a Jar“ (Thin Lizzy), din Lulu va rămîne cel mult rifful de thrash optzecist de pe „Mistress Dread“.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
