Noir afumat
● Paolo Fresu Quintet, 30, Tuk Music, 2014.
O fi apărut jazzul în SUA, dar deconstruirea şi reconstruirea lui s-au întîmplat cu precădere în Europa, unde am impresia că fiecare ţară şi popor au manifestat predispoziţie spre a aprofunda anumite instrumente. Jazzul violonistic a crescut în Franţa, cel electro-ambiental – la scandinavi, iar italienilor pare că le-au revenit instrumentele de suflat, vezi cazurile trompetiştilor pe care i-am pomenit în această rubrică: Rava, Giuffre (american, dar cu strînse conexiuni italiene) şi, iată, a venit şi rîndul veteranului Paolo Fresu.
În preferinţele mele, dintre toate sortimentele de jazz mă tem că cel trompetistic vine pe ultimul loc. Pe de o parte, cei care iau calea experimentului nu au cum să nu se rătăcească în umbra lui Miles Davis, în timp ce cei care stau pe calea dreaptă a clasicismului rămîn într-un anumit tip de sound, să-i zicem academic. În cazul sardinianului Paolo Fresu, avem mai degrabă a doua orientare, care îi vine natural peste propria carieră de didact şi antreprenor al genului. Acesteia i se adaugă o notă de senzualitate atipică instrumentului, asociată mai des saxofonului decît trompetei, dar probabil contribuie aici şi alura de fotbalist squadra azzurra a artistului. Contribuie totuşi semnificativ şi natura compoziţiilor, pe albumul de faţă oferind un jazz noir afumat în atmosferă şi penumbră amoroasă de cafenea. Tuşele electro care ar putea împinge materialul în zona Miles Davis sînt minimale, încît, dacă nu stai să le vînezi cu premeditare, par absente. Cvintetul lui Fresu nu are aici ambiţii experimentale, întîietate are obiectivul de a crea un material aniversar, de prezentat în cadrul unui turneu aniversar care să lase publicului impresia că e invitat la o petrecere mafiotă postbelică cu gust şi înaltă ţinută estetică. După cum o sugerează şi titlul, albumul sărbătoreşte 30 de ani de existenţă, într-o alcătuire relativ stabilă, a cvintetului condus de Paolo Fresu.
Responsabilităţile compoziţionale sînt împărţite cu membrii cvintetului: saxofonistul Tino Tracanna sună la fel de sexy ca şi Fresu, dar în registrul mai strident al instrumentului său („Trenta giorni“); pianistul Roberto Cipelli e, în general, calm şi molatec, dar apelează ocazional la un Rhodes jucăuş care proiectează unele piese („Gufo“) într-o schemă şaptezecistă; bassistul Attilio Zanchi e molcom, murmură discret în spate, fără a avea la dispoziţie spaţiu pentru solouri; la fel şi toboşarul Ettore Fioravanti, care mai mult periază tobele decît le bate, chiar şi pe compoziţiile proprii cu titluri ce trimit la două tipuri de zbor („Aquile“, „Colibri“). Se remarcă prelucrarea unui material cules din vremuri imemoriale – „When I am laid in heart“, lamentaţia lui Dido din opera barocă de secol XVII a lui Henry Purcell: piesă solemnă, morbidă chiar, ce rupe senzualitatea albumului în a doua sa jumătate. În original piesa e intitulată „When I am laid in earth“, cu referire la o înmormîntare, dar înlocuirea ultimului cuvînt cu „heart“ arată că Fresu încearcă să injecteze şi aici conotaţii romantice. Acesteia îi urmează o bucată de contrast, „Go Go B.“, singura piesă mai gălăgioasă, cu o componentă ritmică proeminentă (de altfel, compoziţia bassistului).
Opera lui Paolo Fresu nu se înscrie în modelele standard ale industriei muzicale moderne – trompetistul nu are doar albume, ci sute de „înregistrări“ şi „proiecte“ de diverse întinderi, din variate contexte, cu combinaţii instabile de colaboratori, cu piese aranjate, rearanjate şi permutate între materiale. Unele sînt contribuţii la antologii muzicale, altele – proiecte plătite, improvizaţii amicale ori înregistrări live. Numele franco-vietnamezului Nguyên Lê şi al divei pop Ornella Vanoni îi sînt asociate mai frecvent în colaborări de durată. Totuşi, cea mai mare parte a carierei şi-a dezvoltat-o ca lider al acestui grup, pentru care albumul de faţă constituie o sinteză nostalgică şi, totodată, o tentativă de seducţie din partea romanticului jazz italian.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
