Metalul – încotro?
Deafheaven, New Bermuda, Anti-, 2015.
Materialul din 2013 (Sunbather) al celor de la Deafheaven a fost al doilea album metal inclus în primele zece poziţii ale topului de final de an din istoria publicaţiei online Pitchfork – busola indie a ceea ce se preconizează a fi viitorul mainstream muzical. Primul caz fusese al japonezilor Boris (în 2006), gest ce poate fi pus pe seama exotismului şi a dorinţei publicaţiei de a se deschide spre spaţiul global, non-anglofon. Într-un fel, tot un soi de exotism avem şi în cazul Deafheaven, fiind vorba de cazul atipic al unei trupe black metal din însorita Californie (opusul fiordurilor scandinave cu care e asociat istoric genul), cu membri ce par aduşi din trupa lui Scott Pilgrim şi trecuţi printr-un profund studiu de bibliotecă asupra underground-ului metal european din ultimii 30 de ani.
Black-metal-ul ieşise la lumină în SUA cu cîţiva ani înainte, însă pe coasta de Est şi într-un context ceva mai mistic (Liturgy), după ce fusese importat pe căi subterane prin intermediul unei comunităţi obscure de artişti cu interese oculte (Absu, Xasthur), pomeniţi în presa de peste Ocean mai degrabă în legătură cu atentatele armate din liceele americane decît cu vreun top muzical. Pînă la urmă a fost nevoie de un grup de băieţi mai curăţei şi mai pieptănaţi (plus asocierea cu Chelsea Wolfe şi casa de discuri Anti-) ca să scoată din underground şi ultima subspecie de heavy metal care se mai putea mîndri că nu a depăşit niciodată un anume nivel critic de popularitate.
De aici şi caracterul diviziv al trupei, măcinată între aprecieri şi critici (ultimele ţinînd mai degrabă de criterii ideologice şi de imagine). Dacă precedentul album includea părţi melodice extinse – venind din post-rock-ul atmosferic în care unii membri au activat cu proiecte anterioare –, pe New Bermuda avem doi membri noi şi un efort de legitimare în faţa spaţiului metal purist, fără a sacrifica publicul cîştigat deja. Solo-urile melodice sînt încă prezente, dar prizoniere între frecvente deversări de riff-uri cadenţate, iar intermezzo-urile cvasi-acustice au fost mult reduse. Fanii iritaţi de vocea corozivă vor rămîne iritaţi, însă e meritoriu efortul lui George Clarke de a-și forma un timbru propriu, care se adaptează la dinamica pieselor în loc să încerce a ocupa o poziţie proeminentă.
Poziţionaţi în topurile din 2013 cot la cot cu Daft Punk şi Kanye West (iar în acest an se întrevede o performanţă similară), Deafheaven exploatează moştenirea (multă vreme ignorată în spaţiul american) abandonată de originatorii scandinavi ai genului, care fie au apucat-o în cu totul alte direcţii (Burzum, Ulver), fie au răposat din exces de nihilism şi autodepreciere, permiţînd astfel californienilor să se impună drept un grup inovator, la scurt timp urmat de o avalanşă de epigoni care dospiseră în obscuritate, iar acum se asociază din mers succesului genului. Următoarea bornă de atins ar fi nominalizările Grammy care, la categoria metal, se împart de ani buni, cu curtoazie, în poligonul Metallica-Megadeth-Ozzy-Slayer-Slipknot, contribuind la decredibilizarea evoluţiei genului.
Este, aşadar, îmbucurător că diverse specii din underground-ul metal european sînt recuperate şi rafinate la o scară mai globală, fie şi reambalate sub etichete mai cu cîrlig şi mai în ton cu contemporaneitatea (drone, black-gaze, post-metal). Noile generaţii de rockeri americani, mai deschişi spre informaţie şi globalizare, vorbesc despre Burzum ori Bathory cu tonul evocator cu care în anii ’90 se vorbea despre influenţa lui Lynyrd Skynyrd asupra celor de la Metallica. E semnul unui schimb de generaţie care împinge istoria metal în direcţii destul de imprevizibile.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
