Opeth, Sorceress, Nuclear Blast, 2016. 

Obscura trupă scandinavă de death-metal a anilor ’90 a devenit, deja de cîteva albume încoace, vîrf de lance în rock-ul progresiv european – continental, cel puţin, căci britanicii au propria lor ligă. Nu avem totuşi de-a face cu o dihotomie clară, şcoala britanică avînd şi aici un cuvînt de spus: în bună măsură drumul pe care au apucat Opeth are legătură cu vremurile în care Steven Wilson de la Porcupine Tree le-a produs cîteva albume (şi a cîntat cu ei), imprimîndu-şi acolo ideile contagioase.

Cu noul album, intitulat Sorceress, avem însă o încununare a perioadei post-Wilson – îndepărtarea trupei de producător a fost la fel de importantă precum lecţiile învăţate de la acesta căci, o demonstrează şi alte colaborări ale sale, lui Steven Wilson îi place să lîncezească în sound-ul cu care s-a consacrat, iar ieşirea trupelor de sub sfera sa de influenţă pare să fie o înţărcare absolut necesară. De data aceasta, albumul e produs de Tom Dalgety – mai puţin interesat de psihedelii şi ornamentaţie, mai orientat spre ritm şi energie, mare amator de tobe pocnite şi vioaie (prin mîinile lui au trecut Killing Joke şi e unul din responsabilii succesului debutanţilor Royal Blood). În consecinţă, avem pe Sorceress mai puţină letargie sofisticată şi mai multă agresivitate, fără a fi vorba însă de vreo revizitare a originilor trupei, din zona metalului extrem.

Luînd în considerare şi tendinţa implicită a celor de la Opeth de a complica excesiv lucrurile, aflaţi mereu în întrecere cu propriile limite (şi în pericolul de a începe un jam session fără sens la mijloc de piesă), abilitatea lui Dagelty de a disciplina materialul în scheme ritmice uşor de urmărit conferă lui Sorceress un echilibru dificil de obţinut între accesibil şi sofisticat, între melodic, virtuoz şi energic. Ar fi vorba aici de ceea ce în cazul altor grupuri s-ar numi albumul-lor-comercial – afirmaţia trebuie însă calibrată la standardele trupei şi ale rock-ului progresiv în general. Opeth sînt încă departe de baladele hiperglicemice ale unor Anathema (se apropiaseră periculos de acel sound în perioada Steven Wilson), precum şi de tentativele de deschidere spre publicul radio înfăptuite cîndva de Yes ori Marillion. Se află însă chiar mai departe de originile death-metal – pasiunile legate de direcţia respectivă au fost exorcizate şi izolate în proiectul paralel Bloodbath (iar de cînd chitaristul Mikael Åkerfeldt a ieşit şi din schema respectivă, interesul pentru metalul extrem pare să fi dispărut cu totul). Cele mai „violente“ momente ale albumului nu reflectă vreo intenţie a trupei de a răbufni, intimida ori a-şi recupera fanii din anii ’90, ci sînt trucuri de contrast ale producătorului Tom Dagelty (bunăoară alăturările de metal incisiv cu clape calde şi exuberante à la Deep Purple).

Albumul pare să fie unanim salutat în topurile rock şi metal ale acestui an de ambele părţi ale Atlanticului, o raritate pentru o trupă care nu e nativ vorbitoare de engleză. Opeth au avut mereu ambiţia individualizării unui sound propriu, sacrificînd întru acest deziderat chiar şi pe producătorul care i-a scos din underground. Referinţe la trecut mai există – avem totuşi o baladă (de data asta mai mult Jethro Tull decît Anathema), clape Jon Lord-iene, iar melodiile orientale îi vor face pe cei mai bătrîni decît mine să spună că toate drumurile duc spre „Kashmir“ – însă, pe ansamblu, Sorceress ne înfăţişează o trupă cu identitate puternică, ce nu trăieşte din recondiţionări, ci lucrează la o arhitectură incrementală, adăugînd cu fiecare album un etaj nou care se sprijină pe cele anterioare fără să le reproducă structura. 

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.