Fantastic Negrito, The Last Days of Oakland, Blackball Universe, 2016. 

Cunosc tot mai mulţi metalişti care, suferind probleme cervicale ori de şale după vîrsta de patruzeci de ani, se consolează ascultînd blues, revelînd evidenţa îndelung ignorată că metaliştii au fost mereu nişte brute sensibile. Am început chiar să frecventez un grup de consolare în care ziua pretindem că ascultăm rock, dar noaptea, în secret, ne adunăm la cîte o seară de blues să ne mai detoxifiem emoţional. Playlist-ul îi include în general pe Buddy Guy, James Brown, John Mayall sau, ca un compromis făcut cu timpurile şi cu compania feminină, Bonamassa. Fantastic Negrito îşi găseşte un loc natural în lista respectivă. Artistul se apropie de 50 de ani – vîrsta legală să te apuci de cîntat blues (pentru ascultat ar fi 40).

Există genuri muzicale în care vîrsta contează. Rock-ul şi jazz-ul sînt solicitante fizic – oricît ar fi de populari Ozzy sau DeJohnette, nu sînt aceiaşi oameni ca altădată, iar evoluţia genurilor în care s au consacrat a trecut prin cîteva revoluţii şi ramificaţii cu care n-au cum să ţină pasul fără să abandoneze baza loială de fani. Cu blues-ul însă lucrurile stau pe dos – trebuie să îmbătrîneşti ca să dobîndeşti credibilitate, iar veteranii scot albume cu nemiluita, punînd încă în umbră concurenţa tînără căruia genul nu îi oferă un spaţiu de manevră larg. Dacă rock-ul şi jazz-ul înseamnă în bună măsură o detaşare de trecut, nu te poţi apuca de blues fără să îţi asumi statutul de epigon, iar obrăzniciile sînt destul de rare în spaţiul respectiv (avem în ţară şi festivaluri care să dovedească asta). Unii spun că vîrsta nu e singurul factor de credibilizare în blues, ci mai trebuie să fii şi negru ca să ştii despre ce vorbeşti. Bonamassa ar avea probabil ceva de comentat la asta, însă Fantastic Negrito e un puternic argument în sprijinul acestei teorii.

Maximul de prospeţime la care te poţi aştepta în blues-ul modern e ceea ce se aude aici, pe albumul The Last Days of Oakland – cîştigător Grammy anul acesta. Prospeţimea vine dinspre R&B şi rock, Negrito aducînd în blues cîte ceva din spiritul răposatului Prince şi o predilecţie pentru clape prog-rock ce contribuie cu energii psihedelice la un gen bătrînesc şi respectuos faţă de tradiţie. Se pare că Robert Plant și Chris Cornell i au dat unele sfaturi în contactele personale pe care le-au avut cu artistul. John Mayall şi Creedence Clearwater Revival sînt influenţe-cheie pe acest album, iar dintre hipsterii care mixează tradiţia cu rock modern găsesc că Jack White ar avea cîte ceva de învăţat din ce se aude aici. Tematic, materialul e preocupat de aspecte socio-politice regionale din zona indicată de titlu, Oakland – probleme locale cu care publicul român nu are cum rezona, însă ne rămîne muzica. Prinde din prima şi atrage simpatie pentru proletarul afro-american (aşadar se recomandă celor pentru care hip-hop-ul generează antipatie).

Blues-ul e un gen sufocat în albume de versiuni cover şi standarde. Aici avem un singur standard inclus pe criterii tematice – cîntecul cu origini anonime „In the Pines“, popularizat de Lead Belly (a cărui istorie personală are unele în comun cu viaţa zbuciumată a lui Fantastic Negrito). În rest avem material proaspăt, croit din blues clasic şi discrete influenţe prog-rock, cu energie şi versuri elocvente ce cheamă deopotrivă la petrecere şi dreptate socială. „Working Poor“, „The Nigga Song“, „Hump through the Winter“ sînt titluri sugestive pentru problemele ridicate de artist. Fantastic Negrito nu umblă cu politeţuri şi postmodernisme; provine dintr-o familie de musulmani somalezi şi a trăit o viaţă marcată de cazne printre care abia a avut vreme să strecoare trei albume în cei 25 de ani de carieră. 

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.