„Ţinţarii sau aromânii şi cicii sau istroromânii: mister sau parte integrantă a Europei? Două limbi în pericol“, aşa era intitulată sesiunea organizată la Universitatea din Trieste pe 10 martie. Dacă primul termen, folosit mai ales în sîrbă şi croată pentru „aromâni“, e relativ cunoscut, cuvîntul „cici“ evocă doar regional, în Istria croată şi la Trieste, o populaţie a cărei origine şi comportament îi intrigă de mult pe ceilalţi locuitori mai ales datorită limbii, incomprehensibilă pentru croaţi şi chiar pentru italieni. Ea este studiată de mai bine de un secol şi jumătate încoace, mai ales de lingviştii români, de la Sextil Puşcariu la Ion Coteanu, care au denumit-o istroromână, glotonim savant folosit mai ales de specialişti, dar curent în română, inclusiv ca etnonim, motiv pentru care îl voi folosi aici.

Despre aromână au vorbit Lila Cona, venită de la Belgrad, şi cu mine, de la Paris, în timp ce situaţia actuală a celeilalte „limbi în pericol“ a fost tratată de Zvjez­dana Vrzic, de la Facultatea de la Rijeka, care a coordonat diverse proiecte iniţiate de administraţia croată în legătură cu istroromânii. Aceştia din urmă sînt numiţi „vorbitori de limbă vlashki şi zejanski“ (Zejane este una dintre localităţile locuite de ei), pornind de la felul în care ei înşişi îşi numesc limba, azi cel puţin, fiindcă la sfîrşitul secolului al XVII lea cronicarul triestin Irenéo della Croce scrie că cicii îşi spun în propria lor limbă rumeri. Cam greoaie, această formulare este deci justificată ca glosonim, şi oarecum chiar ca etnonim. Din mai multe puncte de vedere, ar fi de altfel mai potrivit să se vorbească despre vlahii din Istria sau din Meglen. Ca şi istroromânii, contrariu aromânilor (armînjljior şi rrîmînilor), meglenoromânii au adoptat numele folosit de vecini pentru a-i desemna, adică vlasi. Puţin numeroşi, cîteva mii la sfîrşitul secolului al XIX-lea, istroromânii nu mai sînt azi decît cîteva sute dintre care puţini mai vorbesc limba, o limbă tot mai amestecată pe plan lexical cu croata. Accelerarea exodului rural şi emigrarea mai ales spre Statele Unite par a fi principalele cauze ale acestui fenomen. Prezenţa lor în Ciceria, ca să reluăm cuvîntul folosit de italieni pentru a desemna regiunea, deosebit de aridă, în care ei locuiesc pînă în zilele noastre, e semnalată după marile epidemii de ciumă din Istria în secolul al XV-lea.

Notorietatea de care se bucură azi istroromânii, alias cici, printre triestini e datorată în bună parte unei expresii pe care am aflat-o chiar în naveta care mă ducea de la aeroport la hotel. „Cicio no ze per barca“, Cicio nu le are cu barca, îi e frică pe mare. Imediat m-am gîndit la semnificaţia cuvîntului „vlah“ pe coasta dalmată: la Dubrovnic se spune că locuitorii din zonele montane situate la cîţiva kilometri de ţărm sînt „vlahi“, iar cîteodată chiar croaţii din regiunea Dubrovnikului sînt numiţi „vlahi“ de cei din insule. Asociaţia m-a cam tulburat, avînd în vedere că istroromânii sînt probabil ultimii supravieţuitori, pe plan lingvistic, ai populaţiilor romanizate deplasate de istoria zbuciumată a regiunii de la est spre vest şi spre nord-vest, unele dintre ele trecînd din Dalmaţia în Istria. După care m-am gîndit la aromâni, al căror epicentru sînt munţii Pindului, nici ei prea ospitalieri. Doar că la ei se zice „Casa-a noastră-i muntile“ şi „Armănlu tu muntsi easte ca amarea arihătipsită“ (la munte, aromânul e liniştit ca marea).

Nici un istroromân nu era la tribună, contrariul ar fi fost de altfel epatant. Totuşi, în public se găseau cel puţin două persoane care s-au autoidentificat ca atare: o doamnă între două vîrste, sosită în mijlocul unei comunicări, strîngînd în mîini cotidianul regional Il Piccolo, deschis la pagina la care era anunţat evenimentul, care ne-a vorbit emoţionată despre tatăl ei, şi un domn mult mai calm, care, între două comunicări, ne-a spus, pe un ton amuzat, dar şi uşor solemn, că el este sută la sută cicio. A doua zi, dis-de-dimineaţă, pentru că el trebuia să se în­tîlnească după aceea cu o verişoară de la New York venită să-şi cumpere un apartament la Trieste, a venit la hotel, unde am putut sta mai pe îndelete de vorbă. Povestea lui Bruno Bellulovich, iniţial Belul sau Belu, forma italienizată succedînd celei croatizate – Belulovici, rezumă poate mai bine situaţia decît demonstraţiile savante în materie de limbă şi istorie pe această temă. A venit la doi ani la Trieste, în 1948, de la Rijeka, unde s-a născut şi unde părinţii, originari din Susnevica, sosiseră mai înainte în căutare de muncă. „Din cîte mi s-a spus, în afară de motivele legate de lucru, ai noştri nu aveau contacte cu exteriorul. (…) Deveneam foarte repede emigranţi, la ai mei identitatea a început să se piardă odată ce s-au instalat la Rijeka. Cît despre familia mea, aproape toţi am plecat definitiv; doar părinţii mei au rămas la Trieste, cei mai mulţi s-au instalat la New York. Cam aşa a fost pentru majoritatea dintre noi. În acelaşi timp, cei veniţi din afară, care nu cunoşteau mare lucru despre săracele noastre tradiţii şi care s-au instalat în regiunile noastre, au învăţat repede vlashki, poate nu la fel de bine, dar oricum. În America, ai noştri au tendinţa să se frecventeaze între ei, să se însoare între ei, sau cel puţin cu alţi istrieni, mai ales la prima generaţie. (…) Între cele două războaie, Susnevica a devenit un fel de capitală a regiunii locuite de noi. Mussolini a regrupat mai multe sate în comuna cu acest nume. Statul italian căuta astfel să izoleze componenta croată, majoritară în Istria, opunîndu-i un fel de naţionalism cici. Dar cicii n-au luptat niciodată pentru interese particulare, ci pentru supravieţuire, erau săraci, pămîntul nu dădea mare lucru, chiar şi cei care posedau pămînt erau săraci.“ (…) „Nu le prea am pe astea cu naţionalismele, sîntem produsul experienţelor noastre succesive, al întîlnirilor, al lecturilor noastre, nu am cum să fiu un cicio curat, un istrian, un triestin sau un italian, sînt un amestec din toate acestea“, precizează Bruno Belu, sceptic în privinţa rezultatelor eforturilor depuse de cele două persoane care au încercat să facă ceva pentru identitatea culturală istroromână. „Un fost coleg de liceu, Ervino Curtis, italian, a intrat în contact cu cultura română după ce s-a însurat cu o româncă din România, aşa a descoperit existenţa unei minorităţi în Istria şi a fondat Asociaţia Decebal (de prietenie româno-italiană), din care am făcut şi eu parte un timp. Petru Emil Raţiu, medic român de la Roma, a mers şi mai departe. El a încercat să înveţe istroromâna şi a compus chiar diferite texte, sincer, nu ştiu cum s-a descurcat, la noi nu s-a scris niciodată.“

După ce a intervenit la rîndul său pe tema imaginii lăsate de cici în memoria populară triestină, Pierluigi Sabatti mi-a semnalat cronica lui Claudio Magris, triestin şi el, intitulată „Cici, un piccolissimo popolo“, apărută mai de mult în Corriere della sera (7.11.1995). Scrisă în urma unei călătorii la Susnevica, în italiană Valdarsa, cronica nu contrazice factual diagnosticul schiţat de Bruno Bellulovich sau concluziile nu tocmai încurajatoare ale studiilor întreprinse de Zvjezdana Vrzic la faţa locului şi la New York, unde se găseşte cea mai mare parte a imigraţiei istroromâne. Felul în care autorul faimosului jurnal de călătorie Danubius vede lucrurile este însă mai stimulant. Invitat de una dintre puţinele familii care au mai rămas în această localitate, el notează: „La masă se vorbesc italiana, istroromâna şi croata. Pentru aceşti oameni, libera şi spontana identitate istroromână nu e o obsesie viscerală, o puritate care trebuie prezervată de orice contact, ci este mai degrabă o bogăţie în plus care coexistă seren cu legătura cu Italia şi cu apartenenţa la Croaţia.“ După care propune o formulă care rezumă destul de bine situaţia istroromânei: „În pietrele din care este construită casa (fostului potcovar) sînt încastrate fosile marine. Și cuvintele istroromâne sînt fosile, uşor de distins pe mozaicul împestriţat din care fac parte.“

Oricît de inspirate şi flatante ar fi aceste observaţii, trebuie să mărturisesc că ele sună pentru mine ca un fel de omagiu funebru. În dialogul pe care l-am avut cu interlocutorul meu cicio sută la sută, spre final nu m-am putut abţine şi i-am atras atenţia că la aromâni, inclusiv şi mai ales la cei din România, unde s-au instalat străbunicii sau bunicii lor, există tineri implicaţi în tentativele de menţinere a limbii aromâne, care cer introducerea ei la şcoală şi recunoaşterea oficială a culturii pe care o vehiculează această limbă ameninţată de despariţie. „În acest caz, dacă o fac cu toată energia lor, desigur, se pot obţine rezultate“, mi-a răspuns Bruno Bellulo­vich. Nu ştiu însă cît era de convins.

Ziua aceasta de studii a fost organizată la iniţiativa lui Italo Rubino, a cărui comunicare era intitulată „Despre posibilităţile de salvare a limbii aromânilor“. Directorul secţiei italiene a departamentului de traduceri de la Comisia Europeană prezenta diversele instanţe comunitare şi internaţionale care pot fi contactate pentru implementarea proiectelor de acest tip şi demersurile care trebuie făcute. Actele acestei zile de studiu vor apărea în italiană la sfîrşitul anului şi, cine ştie, poate că informaţile propuse de Italo Rubino vor găsi un public motivat chiar şi printre unii cici/vlas/zejanci/istroromâni de la Susnevica, Rijeka, Trieste sau New York. 

Nicolas Trifon este eseist. A publicat volumul Aromânii – pretutindeni, nicăieri, Editura Cartier, 2012.

Foto: wikimedia commons