(Re)construcţia realului în imaginaţie

Pe data de 27 ianuarie avea loc la Borderline Art Space vernisajul expoziției „Imaginarul colectiv ca rezultat al selecției naturale“, curatoriate de Alexandru Bălășescu. Expoziția a cuprins 14 lucrări de grafică – desene mimînd stilul copiilor din cărțile de colorat, trei picturi ­­– un triptic de imagini importante care au influențat mentalul colectiv de la sfîrșitul secolului XX și începutul secolului XXI (1992 ­– Michael Jackson și Ion Iliescu, alături de impresarul starului pop, Marcel Avram, tăind panglica la inaugurarea unui spațiu de joacă pentru copii; copilul sirian scos de sub dărîmături în urma bombardamentului din 2016 de la Alep; 2005 – președintele de atunci al Statelor Unite ale Americii, George Bush Jr., ținîndu-l de mînă pe prințul Arabiei Saudite, Abdullah) și o sculptură din plastilină, toate acestea fiind realizate de artistul Cătălin Rulea.

Lucrările redau imagini cu rol de simboluri, care s-au întipărit în subconștient, generînd în mod inevitabil anumite atitudini, reacții, opinii. Asemenea imagini arhetipale constituie imaginarul colectiv, determinînd din umbră alegerile, faptele, gîndurile oamenilor dintr-o anumită perioadă istorică. Foarte ingenioasă a fost ideea ca fiecare vizitator să primească o carte de colorat cu schițele desenelor din expoziție (carte produsă pentru expoziția care a avut loc iarna trecută la MNAC), putînd astfel alege să dea un chip contururilor schematice, conformîndu-se mai mult sau mai puțin realității imaginilor reproduse. În acest mod, cel ce trecea prin galerie era invitat să mediteze ulterior asupra conținuturilor expuse și a mecanismului de lucru, iar apoi să facă eventual un prim pas înspre conștientizarea modului în care mintea umană funcționează în fața asaltului de imagini din mass-media și a atacurilor subliminale.

Cea mai importantă miză a expoziției mi s-a părut a fi aceea de a demonstra că între mentalul colectiv și conștiința oamenilor se instalează un raport de corespondență biunivocă: arhetipurile ne influențează viața conștientă, însă universul de o bogăție infinită a imaginarului colectiv este în continuă expansiune, adăugîndu-i-se în permanență noi simboluri, plecînd de la imagini cu un impact deosebit pentru oamenii care conviețuiesc într-o anumită epocă, oameni care sînt puternic marcați de aceleași imagini.

Problematica este extinsă asupra chestiunii istoriei – istoria faptului obiectiv e negată, în favoarea relativității istorice, a istoriei ca un cumul de perspective depinzînd de arhetipurile dominante într-o anumită epocă. Prin elementele de decor introduse (canapeaua, plasma, masa cu scaune), expoziția relevă faptul că istoria noastră este produsă în studiourile de televiziune și consumată în sufragerie, în fața televizorului. În acest sens, Revoluția din 1989 a fost evenimentul prin care „Reality TV a devenit realitate politică“ (Alexandru Bălășescu). Presupozițiile care, odată puse în discuție, pot stîrni reacții viscerale în oameni nu sînt de fapt deloc personale, ci reprezintă configurația mentalului unei întregi culturi și civilizații și a unei epoci istorice determinate; acestea nu sînt decît o simplă conjunctură istorică și nu ne aparțin. Mai mult, am putea spune că noi aparținem prejudecăților noastre care ne dirijează din umbră deciziile și ne determină modul de a gîndi, perspectiva asupra lucrurilor.

Două raporturi interconectate interesează aici: cel dintre trecut și prezent și cel dintre memorie și imaginație. Așa cum trecutul determină amintirea în prezent a lucrurilor care s-au petrecut, iar istoria nu-i decît reactualizarea trecutului în imaginație, plecînd de la mărturiile istorice, poate că viitorul nu i el însuși decît rezultatul unui act de imaginație: „Memoria trecutului poate fi la fel de ușor memoria viitorului“ (Alexandru Bălășescu). Creăm viitorul pe baza icon-urilor culturale care configurează mentalul nostru. Dacă amintirea se referă la ceea ce s-a petrecut în trecut, iar imaginația vizează ceea ce va fi, ce tip de viitor creăm noi, întreba retoric Simon McBurney într-un interviu, dat fiind că imaginația este ea însăși un act de creație? Modul tradițional de a gîndi (trecutul determină prezentul, iar prezentul determină viitorul) a devenit destul de îndoielnic. Astfel că a vorbi despre „memoria viitorului“ pare să capete din ce în ce mai mult sens.

Răpirea din Irak – reactualizare istorică

Unul dintre evenimentele memorabile ale trecutului care ne-a influențat prezentul și ar putea constitui un reper în viitor l-a reprezentat răpirea celor trei jurnaliști români din Irak în 2005. Pe 28 martie, s-au împlinit 12 ani de la răpirea din Irak. Regizoarea Ioana Păun își propune un re-enactment prin care să analizeze perspectival evenimentul. Ioana Păun consideră că episodul i-a marcat adolescența, avînd motive personale să investigheze prin intermediul re-enactment-ului incidentul implicînd trei jurnaliști români. E evident cum la presupozițiile generale se adaugă presupozițiile subiective ale interpretului. Regizoarea se angajează într-un act de interpretare a istoriei recente, depinzînd de background-ul cultural individual, dar mai ales de cel colectiv. Relativitatea și perspectivismul nu se confundă cu subiectivismul. Faptul că aparții unei anumite epoci, culturi, mentalități și că ai o anumită opinie despre irakieni sau americani, despre modul în care funcționează mass-media sau despre manipularea prin intermediul imaginilor nu e chiar atît de individual precum ar putea părea, fiind împărtășit de o comunitate mai largă de oameni.

Reactualizarea istorică înseamnă reconstruirea trecutului pe baza interpretării surselor istorice. Istoricul-interpret nu pretinde că ar avea acces la un adevăr istoric originar, la sensul unic al evenimentului istoric supus atenției, ci la un context de întrebări și răspunsuri, diferit de cel actual. A înțelege un eveniment trecut presupune a reconstitui întrebările (al căror răspuns îl reprezintă respectivul eveniment) și presupozițiile (care stau la baza respectivelor întrebări). Respectivul eveniment este expresia gîndirii trecute. Deoarece locul înțelegerii e intervalul dintre trecut și prezent, producîndu-se întîlnirea dintre contextul actual de presupoziții și cel al trecutului, reconstrucția evenimentului istoric nu are în vedere o singură perspectivă, ci mai multe.

Printr-o succesiune de cadre, spectacolul Ioanei Păun reconstruiește evenimentele pe muchia fragilă ce desparte adevărul de neadevăr, realitatea de ficțiune, autenticul de set-up, avînd în vedere o multitudine de perspective. Fiecare cadru reconfigurează sub forma unui interviu format din răspunsuri, lipsind întrebările, ieșirile de-a lungul timpului la public ale jurnaliștilor răpiți, sechestrați și ulterior eliberați. Diferite aspecte ale evenimentului sînt prezentate sub forma respectivelor răspunsuri. Întrebările care stau la baza lor lipsesc, spectatorului revenin­du i sarcina de a le reconstrui în imaginație. În același mod, presupoziții care stau la baza întrebărilor ce subîntind răspunsurile sînt construcții în imaginație.

Dincolo de considerente de orice alt ordin (omiterea întrebărilor din posibilele interviuri pentru a eficientiza re-enactment-ul), cred că absența întrebărilor, spectacolul constituindu-se sub forma unei succesiuni de răspunsuri, este un punct forte. Dat fiind că la baza oricărei afirmații (răspuns) regăsim o întrebare, iar la baza oricărei întrebări se află o presupoziție, faptul că întrebările lipsesc generează nevoia unei întregi hermeneutici care, plecînd de la răspunsurile date, să încerce să reconstituie întrebările și presupozițiile. Întrebările și, plecînd de la ele, presupozițiile de la baza acestora au generat, prin intermediul imaginilor propagate de mass-media, anumite reacții, gînduri, atitudini, acțiuni (manifestațiile inițiale cerînd luarea de măsuri pentru eliberarea ostaticilor, dar și suspiciunile de după eliberarea acestora).

Expoziția și spectacolul sînt o variantă a manifestării de la MNAC din 2016 – „Totul e regizat. This is a set-up“, unde Răpirea din Irak se plia pe trei diorame la care publicul avea, pe rînd, acces – trei fațete ale întîmplării, imaginea cu răpirea propriu-zisă, studioul de televiziune și sufrageria. La Borderline Art Space, fiind disponibile două camere diferite, spectatorii ocupă locurile din sala în care domnește canapeaua de sufragerie și au în față o plasmă, iar masa și scaunele formează tot în fața acestora studioul TV. Practic, două dintre spații sînt suprapuse, iar imaginea cu răpirea este pre­luată pe monitor prin proiecție în timp real din camera cealaltă. Și alte imagini post-răpire cu jurnaliștii sînt redate în același mod. Alternativ, jurnaliștii dau declarații în fața publicului ca și cum ar fi în fața unui reporter sau sînt surprinși în studio­ul de televiziune.

Sînt avansate perspectivele diferite ale celor trei jurnaliști, iar acestea construiesc un periplu prin esențialul datelor despre răpire, avansînd ipoteza unui set up. Documentarea a urmărit relatările din mass-media și aparițiile TV ale celor trei jurnaliști după eliberare, fără a pretinde restabilirea unui adevăr originar și indubitabil. Privitorul/spectatorul (re)construiește realitatea, plecînd de la datele care îi sînt furnizate de imaginile din expoziție și de scenariu. Pentru aceasta, parcurge un traseu cu du-te-vino între imaginea virtuală (plasmă), studioul TV (masa cu scaunele) și sufrageria, care e o sală de spectacol în miniatură, sau locurile ocupate de spectatori – o sufragerie de proporții. Multiplicarea realității între realitate virtuală (imaginea de pe ecranul televizorului), realitate filtrată prin intermediul regiei din mass media (platoul de televiziune) și realitate trecută prin filtrul privitorului (receptorul din sufragerie, spectator și actant) este un alt punct forte al acestui re-enactment.

Pe parcurs, sînt pomenite numele în­soțitorului victimelor (Mohammad Mu­naf) și al omului de afaceri sirian O­mar Hayssam (sponsorul deplasării jur­na­liștilor în Irak pentru a realiza interviuri cu noua conducere post-Sad­dam), acuzați ulterior de acte de terorism. Iar asupra unei dintre victime (Marie ­Jeanne Ion, redactor-șef adjunct la Prima TV) planează suspiciuni că ar fi avut legături cu omul de afaceri, personal sau prin tatăl ei din Buzău. În schimbul eliberării, s-ar fi cerut suma de patru milioane de dolari.

Dintre toți, cel mai afectat de faptul că nu a aflat nici pînă astăzi motivul răpirii din capitala irakiană a fost Ovidiu Ohanesian (reporter la cotidianul România liberă), care se ocupă și în prezent de jurnalismul de investigație, publicînd pe blog-ul său informații confidențiale cu privire la diverse afaceri dubioase din România. Iar cel de-al treilea implicat în povestea irakiană a fost cameramanul de la Prima TV Sorin Mișcoci. Performerii Maria Popistașu, Paul Dunca și Alec Secăreanu intenționează să redea nu atît personaje, cît oameni în carne și oase: isteria lui Marie Jeanne, intransigența lui Ovidiu, neîncrederea lui Sorin.

În final, este expus destinul celor trei, ce s-a întîmplat cu fiecare, punctîndu-se modul în care cariera lor jurnalistică a intrat în declin din cauza incidentului. Reacțiile au fost extreme, unii simțind nevoia obsesivă să soluționeze enigma răpirii (Ohanesian), iar alții schimbîndu și radical domeniul de activitate (Marie Jeanne).

Dana Țabrea este critic de teatru.

Foto: S. Ceteraş