Primul Œdipe – un document prețios

Creația lui Œdipe din 1936 la Opéra de Paris a fost transmisă în direct la Radioul românesc prin intermediul unui telefon, fără a fi și înregistrată, chiar în condițiile cele mai primitive. Așa se face că prima mărturie sonoră a operei lui Enescu este cea a concertului de la Salle Pleyel, din 18 mai 1955, de o imediată și cu atît mai tragică postumitate (compozitorul dispăruse cu două săptămîni înainte). Nu vom ști niciodată cum a cîntat rolul André Pernet, așa că primul interpret al lui Œdipe pe care-l putem asculta și judeca este Xavier Depraz. Azi, înregistrarea acestui concert este disponibilă comercial prin efortul unei micuțe case de discuri franceze, Malibran.

Timp de peste o jumătate de secol a existat un singur disc cu Œdipe: cel al lui Ohanesian și Brediceanu, din 1965, încercînd să recreeze în studioul Electrecord atmosfera serilor premierei românești de la Enescu ’58. Apoi, EMI i-a făcut dreptate compozitorului (dar și lui Edmond Fleg, pentru că libretul original e în limba franceză), superbul disc din 1990 fiind o defilare fericită de staruri în jurul unui José van Dam exemplar. Onoarea acestei discografii este salvată, și încă foarte bine, de publicarea pe disc a unei bune părți din duzina de transmisiuni radio ale diverselor concerte și spectacole ce au urmat.

A venit momentul în care timișorea-nului Charles Bruck, elev și apoi colaborator apropiat al lui Pierre Monteux, ar trebui să i se recunoască meritele pentru viziunea asupra lui Œdipe. Partitura lui Enescu e dificilă pentru dirijor și nu numai pentru că e manuscrisă (vai, chiar și astăzi). În încercarea de a-i reda toate subtilitățile și culorile abundente, mulți dirijori au pierdut pe drum urgența dramatică. Sferturile de ton imperceptibile, sunetele de fierăstrău și ritmurile libere pot construi ele însele un tablou uimitor, dar static. Bruck nu pare preocupat de toate aceste detalii și extrage din partitură esența tragediei antice cu o siguranță dezarmantă. Avem în față un Œdipe captivant, de un ritm neobosit, dar firesc, punctat de mari momente teatrale, în care corul chiar joacă un rol, iar măștile personajelor au trăsături intense. Tot el va stabili și primele tăieturi „tradiționale” (sub scuza constrîngerii timpului de emisie): Dansurile tebane lipsesc, reducînd primul act la un prolog de aproape douăzeci de minute. Dar ascultați curgerea muzicii lui Enescu eliberată de folclorul românesc și veți constata cît de natural se integrează opera sa în tradiția franceză. În epocă, Silvestri reușea să fie încă mai nuanțat și în același timp mai întunecat, dar cu un ansamblu vocal neinteligibil.

Două nume din distribuție, Henri Médus (Străjerul) și Pierre Frou-menty (Marele Preot), sînt ale unor artiști care au cîntat și la premiera din 1936. Ei nu se detașează în mod special din restul distribuției masculine din jurul lui Œdipe, iar echilibrul acestui platou vocal dă o bună indicație asupra modului cum se cînta la Paris o operă franceză contemporană, în perioada interbelică: omogen și meticulos profesionist, dacă nu chiar pedant în ceea ce privește mîndria unei dicții impecabile. Într-adevăr, ceea ce izbește ascultătorul acestui disc este claritatea pronunției, făcînd uitată absența libretului din setul Malibran. Din punct de vedere tehnic, toată scena sonoră e captată de foarte aproape, încîntînd prin definiția vocilor.

Xavier Depraz este admirabil de la un capăt la altul al operei. La nici treizeci de ani, bas-baritonul francez e un Œdipe juvenil, de o noblețe a expresiei care-l face ideal pentru actul al doilea, stupefiant de clar în limba sa maternă. E mai atașant decît intelectualul van Dam și la polul opus intensului, dar zgomotosului Ohanesian. Umanitatea din opera lui Enescu e cel mai bine reprezentată de Depraz pe parcursul întregii sale călătorii mitice, de la tînărul abandonat în Corint la eroul triumfător și apoi despot al Tebei, pînă la topirea în lumina azilului din Atena. E egalat în prospețime de Rita Gorr, un Sfinx cu o tușă senzuală adăugată vocii albe necesare monstrului mitologic din scena ghicitorii. 

Moizan, Monmart și Betti se încadrează în aceeași omogenitate a rolurilor impecabil cîntate și de Lovano, Peyron, Vessières, Giraudeau și Noguera, un anturaj fără veleități solistice ce-l pune în valoare și mai mult pe Depraz.

În anul Centenarului, Europa muzicală îl onorează pe Enescu mai bine decît România: după acest disc de la Malibran, Œdipe va avea o nouă premieră la Amsterdam chiar în decembrie, iar în 2019 este programat ca vedetă a Festivalului de la Salzburg, în timp ce numeroasele Opere naționale n-au reușit încă să prezinte o producție în afara Bucureștiului.

● Enescu: Œdipe

Geneviève Moizan (Jocaste), Rita Gorr (La Sphynge), Berthe Monmart (Antigone), Freda Betti (Mérope), Xavier Depraz (Œdipe), Lucien Lovano (Créon), Joseph Peyron (Laïos), André Vessieres (Tirésias), Jean Giraudeau (Le berger), Louis Noguera (Phorbas), Denis Poujol (Thésée), Henri Médus (Le veilleur), Pierre Froumenty (Le Grand-Prêtre), Corul și Orchestra RTF, d. Charles Bruck. Malibran MR805 

● Alte înregistrări:

Silvestri (d.), Ohanesian, ONB, live 1958 (Casa Radio RNF 11521, 2011)

Brediceanu (d.), Ohanesian, ONB (Electrecord EDC269/271, 1965)

Foster (d.), van Dam, Monte Carlo (EMI CDC7540112, 1990)

Gielen (d.), Pederson, Viena, live 1997 (Naxos 8660163-64, 2006)

Hobson (d.), Ignat, Illinois, live 2005 (Albany Troy 861/62, 2015)