Este profesor de design al Universităţii Naţionale de Arte și unul dintre oamenii cei mai pasionați de grafica și ilustrația de carte. Dacă vorbim astăzi despre a șaptea ediție a concursului Cele mai frumoase cărți din România, dedicat designului de carte, dimensiunii artistice a cărții văzute ca obiect, i se datorează în mare măsură și lui Dinu Dumbrăvician. Am vorbit cu el despre cum arată cărțile românești, ce s-a schimbat și care au rămas slăbiciunile pieței noastre editoriale în materie de concept grafic. 

Se vorbește mai mult și mai susținut despre cum arată cărțile, iar acest efort se vede la noi, în ultimii ani. Ține asta de o maturizare a unei piețe editoriale?

Poate se vorbește mult, dar nu se face prea mult. Majoritatea editurilor – vorbesc îndeosebi de cele mari și mijlocii, care pot să investească în calitate – au ajuns la un nivel mai mult sau mai puțin decent de prezentare și s-au oprit acolo, considerînd că se află, cam toate, în posesia Sfîntului Graal al designului de carte. Și pentru că se află în posesia lui, nici nu mai consideră necesar să se înjosească participînd la astfel de concursuri „exclusiviste” al căror rezultat, adeseori, nu face decît să le strice propria imagine de sine.

În rest, există acest grup, destul de mic, de fundamentaliști bibliofili, bibliofagi și bibliomaniaci deghizați în designeri, tipografi, ilustratori sau, pur și simplu, cititori avizați, împreună cu cîteva „groupies” care susțin, cu destulă ardoare, demersurile făcute pentru îmbunătățirea aspectului cărților.

Peisajul mai este înviorat, o dată pe an, de concursul Cele Mai Frumoase… împreună cu manifestările colaterale. Din fericire, organizatorii concursului, chiar dacă s-au mai schimbat, au fost și sînt foarte activi în promovarea concursului și în comunicare.

În București se mai produce ceva zgomot și cu ocazia Romanian Design Week sau a celor două tîrguri de carte. Și cam atît.

Într-adevăr, piața s-a mai maturizat, cărțile nu mai au coperte făcute din colaje de la Neckermann și interioarele nu mai sînt scoase cu negative făcute pe hîrtie de calc, există designeri/ilustratori/tipografi din ce în ce mai pricepuți, dar nu știu dacă termenul „maturizat” e cel mai potrivit.

Ca să vedem despre ce fel maturizare vorbim, să nu uităm să laudăm editorii care n-au fost în stare să-și susțină propriul proiect, Gala Industriei de Carte. Iar în acest caz, n-a fost de vină nici guvernul, nici vreun minister, nimeni altcineva decît lipsa conștiinței de breaslă. Nu știu de ce editorii și asociațiile profesionale – pentru că, inexplicabil, au mai multe – nu își pun cîteva întrebări esențiale pentru viitorul lor. De exemplu, cum pot să îmbunătățească calitatea designului de carte care devine tot mai decisivă în vînzarea unei cărți, fiind mai ales un factor hotărîtor în educația tinerilor cititori și în promovarea lecturii – mă opresc aici deoarece ar fi prea multe de spus.

Cum s-ar zice, îmbătrînim, dar nu ne maturizăm.

Ce mai înseamnă „frumos” în materie de design de tipărituri?

De fapt, vorbim mai ales de carte. Cred că folosim termenul frumos în lipsă de altceva, poate mai potrivit. Și mai cred că frumos, în sensul designului, înseamnă găsirea formei celei mai potrivite, în sensul acordării multiplelor funcționalități subsumate funcționalității ultime a cărții tipărite. Pomenind de termenii folosiți pentru a desemna rezultatul unui astfel de concurs, aș dori să menționez că în Olanda concursul similar se numește „Best Verzorgde Boeken”. Sintagma s-ar traduce, cu destulă aproximație, drept Cărțile Făcute cu Cea Mai Multă Grijă. La acest lucru trebuie să ne gîndim cînd organizăm/participăm sau pur și simplu sprijinim un astfel de proiect.

Titlul unui astfel de concurs trebuie să ne ducă cu gîndul la „cărți făcute cu cap”, din toate punctele de vedere. Ar fi cuprinse aici toate părțile care compun o carte: formatul, hîrtia, legătoria, finisarea, litera folosită, absolut toate elementele care alcătuiesc o carte. Nu există o carte bine făcută care să fie tipărită prost sau pe hîrtie proastă (folosesc cuvîntul prost cu sensul strict de neadecvare, nu neapărat de lipsă de calitate). Să nu uităm și relația dintre text și concepția grafică care trebuie să fie într-un echilibru perfect.

Orice text genial, ilustrație vizionară sau concept grafic iscusit, care este produs prost, în condiții necorespunzătoare, moare în chinuri, cu o ultimă privire sfîșietoare aruncată spre minunăția ce ar fi putut deveni, dacă nu și-ar fi băgat necuratul coada.

Concursul Cele mai frumoase cărți, ajuns la a șaptea ediție, și-a propus să pună în valoare designul unor publicații. Ce s-a schimbat de la o ediție la alta? E mai mare oferta, e mai greu sau mai ușor să alegeți „reginele balului”?

Mi se pare evident că, de-a lungul anilor, atît implicarea cît și concursul în sine au crescut.

Anul acesta au fost prezentate mai puține cărți decît la ediția precedentă, dar, din fericire, au fost multe cărți de calitate. Inevitabil, premiile s-au stabilit destul de greu.

De menționat că, pentru prima dată, de cînd există concursul, juriul a fost alcătuit, majoritar, din designeri de carte. De obicei proporția era inversată, majoritari fiind profesioniștii din domeniile conexe. Din punctul meu de vedere, schimbarea e binevenită. Socotesc că aceasta poate contribui, pe termen lung, la creșterea nivelului profesional al concursului.

Pe piața de carte, toată lumea se vaită. Editorii că nu vînd, autorii, traducătorii că nu sînt plătiți. Care e diferența dintre o carte care arată modest și una care arată spectaculos în cazul ăsta?

Cum să nu ne plîngem, cu toții? Dreptul la văicăreală e unul dintre drepturile democratice cîștigate. Împreună cu libertatea de a da mereu vina pe altcineva. O carte foarte bine făcută, să-i zicem frumoasă, nu arată nepărat spectaculos.

La marile edituri de pe alte meleaguri, cu mai mult soare editorial, găsim același titlu (vorbesc îndeosebi de titlurile din categoria monument sau superbesteller peren, în varii formate și forme. De buzunar, cartonate, în formă de bandă desenată, mare și cu foiță de aur etc etc. Și, vorbind de buzunar, să nu uităm că și buzunarele sînt de multe feluri, iar cartea/cărțile trebuie să li se adapteze și lor. Pînă la urmă, e limpede că pentru fiecare text putem avea o multitudine de expresii. Putem să-l rostim pe fugă, pe șoptite sau să-l declamăm ca pe un discurs semeț. Putem face o comparație cu spectacolul de teatru, în care textul piesei poate fi interpretat într-o infinitate de feluri.

Comparativ cu piețele occidentale, la ce nivel se află piața de carte de la noi în ceea ce privește creativitatea grafică a copertelor și a cărților?

E ca la fotbal. Mai dăm din piciorușe. Adică acum putem participa, și chiar o facem, mulțumită acestui concurs (CMAFC), la concursul care aduce împreună cele mai frumoase cărți din lume și ai cărui laureați pot fi admirați la Tîrgurile de la Leipzig și Frankfurt. Dacă treci pe acolo, nu ți se face rușine. Dar nici în finală nu prea ajungem. Am avut, acum cîțiva ani, în 2015 dacă-mi amintesc bine, o mențiune de onoare, merită s-o pomenesc, primită pentru albumul Cartea de vizită, realizat de Fabrik.

Ați cumpărat vreo carte în ciuda copertei? Dar vreuna exclusiv datorită copertei?

Răspunsul e da la ambele întrebări. Da, din păcate, este răspunsul la prima întrebare.

Un prieten mi-a zis că el cumpără cărțile pentru titlu, pentru autor, și că nu-l interesează, absolut deloc, în ce fel arată. Să ne înțelegem, „you cannot not communicate” e una din zicalele de bază ale profesioniștilor în design. Nu există comunicare denotativă fără comunicare conotativă. Orice urmă, semn, literă pe care o lăsăm în urma noastră are mai multe niveluri de citire. Citim mereu mai mult decît vedem. Așa funcționează oamenii. Adaugă, în permanență, mirosuri, arome și semnificații la orice.

Din ce e făcută cea mai simplă copertă? Dintr-un simplu text: autor, titlu, editură. Doar atît. Dar textul în sine, este imagine și este și design. Fiecare literă. Felul în care e aleasă, așezată, potrivită. Această literă, pentru cei care se îndeletnicesc, sîrguincios, cu acest lucru, duce cu sine o întreagă poveste. Tipul Bodoni se numește Bodoni pentru că a existat un domn Giambattista Bodoni care l-a conceput, sau alți domni, Garamond, Frutiger, Gill și mulți, mulți alții, care au, fiecare, poveștile lor și reprezintă ceva, aduc ceva anume, special, fiecărui text. Folosirea unui tip de literă, a oricărui tip de literă, înseamnă viziune, imagine, presupune gîndire înainte, prefigurare. Există nenumărate coperte care sunt alcătuite doar din aceste lucruri, doar din text. Numai că, după cum vedeți, doar aceste cîteva litere, reprezintă deja foarte mult și sînt un lucru relativ complex. Și n-ar strica ca fiecare dintre noi, nu doar designerii, să știm lucrurile acestea. Măcar un pic.

Am să fac o comparație, poate nu cea mai nimerită. Ascultăm o melodie, cîntată la un instrument. Doar că, într-un caz putem asculta un amator nepriceput, care nici nu știe, nici nu înțelege ce face acolo și doar urmărește, cît poate, o linie melodică. Sau, în situația ideală, vom prefera să audiem un interpret extraordinar, care își stăpînește atît instrumentul cît și piesa, cu virtuozitate. În plus, cunoaște și multe alte lucruri care-l ajută să pună în context ceea ce cîntă.

Mai trebuie să recunosc că toleranța față de aspectul cărții ține și de gradul de înfometare al creierului. Odinioară, în vremurile lipsite de Amazon&co, atunci cînd să pui mîna pe un text anume era, adeseori, un demers aflat undeva între dificil și imposibil, gradul de îngăduință față de felul în care arăta obiectul dorit era mult mai mare.

Rezultatul acestei toleranțe inevitabile, acum, după ani de zile de găzduit cărți pe rafturile bibliotecii, se vede. Uitați-vă cum arată cărțile tipărite acum 150 de ani, sau mai mult, și cele tipărite acum 40 de ani. Cred că orice alt comentariu e de prisos.

Da e răspunsul și la cea de-a doua întrebare.

Îmi place să cred că cineva pe care l-a dus capul să producă o carte spectaculoasă a avut destulă minte să facă o treabă bună, de la cap la coadă. A ales bine textul, l-a redactat cu grijă etc etc.

De regulă așa se și întîmplă.

În alte părți cît de diferit e?

Depinde unde sînt acele alte părți. În Europa, ca să restrîngem un pic, putem găsi atît locuri în care situația este foarte diferită – occidentul, cu producția mare de carte, cu o tradiție amplă și neîntreruptă, cu mecanisme economice bine puse la punct, public avizat – cît și altele unde e aproape la fel ca la noi – mă refer la zona est europeană sau chiar dincolo de ea. N-aș generaliza deoarece există excepții absolut surprinzătoare la acest capitol.

Sau ne putem uita la piața internațională, dominată de anglo-saxoni, o cu totul altă lume. O lume care lucrează la o scară la care nici nu putem visa. Sau la cărțile venite din spațiile extrem orientale, din China, din Japonia, cu o calitate incredibilă a tiparului, a legătoriei, a hârtiei, a tot ce înseamnă manoperă și finisare. Consolarea, destul de șubredă, dar totuși consolare, e că se poate și mai rău. Să ne amintim că și la noi a fost (mult) mai rău.

Ce anume dă valoare unei coperte?

Cred că ar trebui să considerăm cartea în întregul ei, chiar dacă se spune că după copertă vine cartea. Valoarea e dată de înțelegerea textului și de găsirea unei expresii potrivite pentru acesta, care include atît coperta, cît și interiorul cărții. Repet, nu este vorba de o singură interpretare, unică. 

Care sînt detaliile cele mai puțin observate de cei fără educație vizuală?

Răspunsul, iute și concis e că lipsa unei culturi vizuale duce la opțiuni histrionice. La căutarea strălucirii cu orice preț, la declamații egolatre și la așa zisele „efecte speciale”.

Prin urmare, dacă o carte „țipă”, sînt șanse mari ca cititorul/cumpărătorul să nu mai poată înțelege ceea ce vede. Diferența pe care ar trebui s-o perceapă, între lucrurile aflate chiar sub nasul lui, indiferent că sînt tipuri de literă, cerneală, ilustrații, hârtie, finisare, nu va exista sau va fi nesemnificativă.

Care e relația ideală dintre coperta cărții și conținutul cărții: cît anume revelează, cît anume sugerează, cît anume ilustrează?

Cum spuneam, totul pornește de la text, de la idee. Prima alcătuire a ideii este în cuvinte, sub formă de text. Uneori optezi pentru directețe: acesta e titlul și gata. Alteori trebuie să sugerezi. Coperta în sine e un afiș, un mic spectacol. Dar, repet, ea nu ar trebui gîndită niciodată separat de restul cărții.

au consemnat Ana Maria SANDU și Marius CHIVU