Aş vrea să pornim din prezent, de la ceea ce lucraţi recent. Cînd am putea stabili o perioadă nouă în opera dumneavoastră? Cînd s-a schimbat ceva în modul în care lucraţi?

Nu prea s-a schimbat. Dumneavoastră aveţi aici, în atelier, lucrări vechi. Cînd am pus pe acelaşi perete lucrări noi, nu am simţit o diferenţă între unele şi altele.

Lucraţi mult cu formele decupate.

Da, folosesc ca instrument foarfeca în multe situaţii. Hîrtia este materia şi foarfeca lucrează în această materie. Mie nu mi se pare o problemă diferenţa tehnicii. Important este spiritul lucrării. Ceea ce îmi cere mie mintea, gîndirea şi viziunea. Desenul acesta, de pildă, este inspirat de ce am văzut pe fereastră. Toate lucrările acestea sînt foarte libere, nu am nici o viziune creată de un interes, nici un interes profesional, bănesc, nimic. De plăcere. Lucrez de plăcere şi asta fac de cînd exist, din copilărie.

În cazul seriei „Medeea“ (1980), o defineaţi tot prin intermediul desenului: „desen cu maşina de cusut“. Totul se reduce la desen, deşi vorbim în acest caz de mediul textil.

Foarte multe materii se pot folosi la desen. Desenul este o problemă de spaţiu. Dacă fotografiezi un dansator, fotografia este o lucrare care a fost creată prin traversarea spaţiului. Eu cînd desenez mă bucur foarte mult. Desenînd, mîna mea dansează.

Citind o carte a dumneavoastră precum De la Veneţia la Veneţia (1970), am remarcat că în descrierile pe care le faceţi în călătoria italiană se regăsesc dansuri ale formelor, foarte multă geometrie.

Sigur că da. Eu am călătorit destul de mult, alături de soţul meu, cu maşina, am avut o viaţă liberă. Totul se strînge, se reduce la traversarea spaţiului. Traversarea spaţiului se face prin linie.

Mă gîndesc acum la întîlnirea dumneavoastră cu mediul industrial (tipografia, cazangeria). Cum a fost această experienţă de lucru, cu utilaje enorme, cu spaţii care nu vă erau familiare? Aţi transformat spaţiul industrial într-un prilej de reflecţie asupra posibilităţilor formelor, aşa cum se întîmplă în seria „Regula cercului, regula jocului“ (1985): 12 colaje – textil şi tempera pe hîrtie – asamblate după regulile hazardului, în forma cercului.

Eram foarte tînără atunci. Era o lume foarte interesantă. Muncitorii erau nişte domni. Îmi dădeau posibilitatea să văd maşini, să observ cum se lucrează cu acele utilaje, să fac schiţe. Nu desenam portrete.

Pentru că spuneţi că foarte rar apăreau personaje în desenele dumneavoastră, îmi amintesc acum prezenţa dumneavoastră în Pavilionul României la Bienala de artă de la Veneţia, în 1960, atunci cînd în expoziţia colectivă de grafică militantă organizată de Jules Perahim participaţi şi dumneavoastră. Una dintre lucrări este intitulată Sărbătoare, o defilare de 1 Mai pe străzi bucureştene. Acolo apare o masă de oameni, dar fiecare e reprezentat printr-o liniuţă mică neagră, aproape punct.

Eu niciodată nu am lucrat ca să răspund unei mode. Niciodată. Întotdeauna am lucrat pentru plăcerea mea şi plăcerea mea este de a fi eu însămi. Adică atunci cînd iau un creion în mînă, creionul acela devine eu însămi. Fie că scrie, fie că desenează. Cam asta e, simplu vorbind. Sînt egoistă. Am lucrat la revista Secolul 20, actuala Secolul 21, şi încă lucrez.

Acolo sînt nişte reguli care ţi se impun.

E ca o muzică. Un muzician cîntă ceea ce poate el să cînte, ceea ce îi place să cînte. Obişnuiam să mă duc la Ateneu la concerte, or, acestea erau susţinute de oameni cărora le era personal acel tip de muzică. Cam aşa e şi desenul.

Iar mîna execută o coregrafie.

Da. E foarte plăcut să desenezi.

Cum e experienţa ilustraţiei de carte? Pentru că aţi făcut şi așa ceva. Acolo eşti strîns legat de o poveste. Mă gîndesc, de exemplu, la ilustraţiile pentru Nastratin Hogea.

Îmi plăcea teribil.

Acolo apăreau personaje, îl identificai pe Nastratin şi totuşi e o mare unitate între acele ilustraţii şi desenul independent, de acum, de aici, din atelier.

Este altceva. Dar desenul îl făceam în acelaşi fel, mă jucam. Şi aici mă joc, la urma urmei. E foarte greu de spus. Caracteristica desenului meu este asta: să fiu eu însămi în momentul în care desenez.

Lucraţi în fiecare zi?

Da.

De cît timp în fiecare zi?

Dintotdeauna. Cînd eram copil, desenam cu hîrtie ruptă de-a lungul peretelui.

Era un desen în spaţiu.

Îmi plăcea teribil. Erau personajele mele.

Aţi studiat şi în cadrul Facultăţii de Litere şi Filozofie (cu un profesor ca G. Călinescu), şi la cea de Arte, cu un mentor precum Camil Ressu. Aţi scris mult de-a lungul vieţii. Cum aţi descrie acest interes pentru literatură?

Tatăl meu era un farmacist care a studiat, pe lîngă farmacie, şi cinci de ani de medicină. Mama mea a studiat farmacia şi, totodată, citea literatură. Aici, în atelier, se află biblioteca ei, cu cărţile ei înăuntru. Ştia multe lucruri şi m-a crescut în acest spirit. Îmi citea poveşti, îmi aducea cărţi, trăiam într-un spirit al scrisului, al imaginii, citeam şi eu foarte mult.

Albume de artă existau în casă?

Nu, dar mama mergea la expoziţii şi mă lua şi pe mine. Eu am stat la Ploieşti. Cînd am ajuns la Bucureşti mergeam frecvent la Sala Dalles.

Conceptul de atelier mental – vagabond, continuu (citez astfel titlurile unor cărţi semnate de dumneavoastră) – e unul important pentru propria dumneavoastră metodologie de lucru.

Atelierul a devenit spaţiu sfînt, între ghilimele, în momentul în care tatăl meu mi-a creat în casă un loc de lucru şi apoi, cînd m-am căsătorit, soţul meu. Soţului meu, Mihai, îi datorez cel mai mare dar al spaţiului. De pildă, această cameră i se datorează lui.

În opera dumneavoastră îşi fac apariţia şi obiectele în spaţiu, cu viaţa lor, obiecte ce amintesc de un spirit al avangardelor.

Dumneavoastră vorbiţi ca omul de astăzi, care ştie că lucrul acesta aparţine unui anumit tip de artă. Asta cu tipul de artă nu exista cînd eram eu tînără. Eu mă jucam. Am avut părinţi şi un soţ generos şi mă jucam. Astăzi, la bătrîneţe, mă joc, dar dacă mă joc, ştiu că jocul meu e mai mult decît joc.

Realitatea politică s-a schimbat radical în jurul dumneavoastră în mai multe rînduri, societatea s-a modificat – cum s-a reflectat acest lucru în arta dumneavoastră? Reuşesc cele două planuri să se menţină autonome?

Nu cred că politicul se reflectă în artă. Dar este esenţial să existe mereu spaţii de expoziţie. Orice artist lucrează. Foarte mulţi artişti pe care îi cunosc lucrează de cînd îi ştiu. Epocă mai bună, epocă mai puţin bună… dar lucrează mereu. Ca şi scriitorul.

Dar scrisul pentru dumneavoastră ce rol are? Aţi publicat un număr considerabil de cărţi.

Apare foarte des nevoia de a scrie. Ceea ce scriu eu nu este străin desenului. Chiar aş vrea să fac o carte despre artă, despre desen. În revista Secolul 21 public din cînd în cînd reflecţii despre desen. Am multe caiete pline de scrieri ce îmi aparţin.

Pe un carneţel plin cu desene recente, pe care tocmai mi-l arătaţi, scrie, pe prima pagină: „Petit dessin, grand plaisir“. Şi acelaşi lucru în română, pe un alt carneţel: „Desen mic, plăcere mare“. „Se dansează“ scrieţi în alt loc…

Despre trăirea artei este foarte greu de spus. Artiştii epocilor trecute au murit, rămîn lucrările care vorbesc prin ele. Arată o formă a spiritului lor.

Îmi spuneaţi că eu, cel din exterior şi din prezent, pot trasa etape în opera dumneavoastră, pot stabili paralele cu alte momente din istoria artei. Dar dumneavoastră cum priviţi în urmă la ceea ce aţi realizat? Eu văd lucrurile dintr-un anumit unghi, dar cum le vede cel direct implicat, creatorul lor?

Întotdeauna va exista o diferenţă secretă în forma lucrului care rămîne.

Marile întrebări pe care un artist şi le pune se schimbă în timp? Căutarea rămîne mereu aceeaşi?

Eu căutările acestea nu le cunosc. Îmi place să lucrez. Ceea ce îmi place se dovedeşte aici, în ceea ce fac. Dacă este similar modul în care am lucrat acum treizeci de ani cu acela în care lucrez acum, asta puteţi vedea dumneavoastră, eu mai puţin, eu diferenţele le consider o plăcere. Nu îmi place ceea ce nu este bine făcut. Şi ceea ce nu este bine făcut nu e bine făcut în spiritul meu. Eu privesc la lucrările mele ca un străin.

a consemnat Daria GHIU

Foto: M. Oroveanu