„Dacă guvernezi serios, nu poţi să stai la televizor“ – interviu cu Cristian GHINEA, ministrul Fondurilor Europene
A publicat de curînd un raport despre primele 100 de zile de mandat ca ministru. Fost dilematic și fost think tanker, Cristian Ghinea a devenit mai întîi consilier al premierului, iar apoi ministru. E, probabil, bine plasat, căci în materie de fonduri europene nu lipsesc deloc dilemele.
De cînd cu fondurile europene, se folosește foarte des cuvîntul „absorbție“. Cum stăm cu absorbția?
Pe lîngă faptul că este un ușor barbarism în limba română, este și un termen ușor abuzat (ca să folosesc și eu alt barbarism). Deși pare că știm ce înseamnă, de fapt e abscons. Cînd am publicat raportul de activitate pe primele 100 de zile, am publicat toate variantele de calcul al absorbției – pentru că unii calculează ce s-a plătit beneficiarilor, alții calculează cererile de plată trimise la Bruxelles, alții calculează rambursările primite de la Bruxelles. Fiecare ia ce îi convine. Am publicat, așadar, cele trei variante și am scos-o în evidență pe cea de la mijloc. Toate trei arată același lucru: că acest Guvern a ridicat rata de absorbție pe exercițiul bugetar pe care îl încheiem acum cu mai mult de 20%. E simplu și indiscutabil. Am primit lecții că n-am calculat cum trebuie. Termenul trebuie, așadar, clarificat. Cei mai mulți se gîndesc la rambursări, adică la sumele trimise către Comisie și care se întorc înapoi în țară. Dar toată dezbaterea despre absorbție ratează un punct important: impactul. Pentru că scopul fondurilor europene nu este să facem absorbție, ci să dezvoltăm România. Avem o problemă sistemică de absorbție și, chiar dacă vom împinge rata rambursărilor peste 80%, tot vom fi în urma Bulgariei. Pun însă o întrebare: chiar și absorbind peste 80% din fondurile puse la dispoziție de Uniunea Europeană în primul ciclu financiar de după aderare, arată România ca o țară care a absorbit zeci de miliarde de euro? Așa că trebuie să stăm pe gînduri și să ne întrebăm de ce am creat un sistem atît de complicat, un sistem pe care doar birocrația îl înțelege, în care oamenii care chiar au o viziune și idei pentru fonduri au mai degrabă probleme și reușesc să facă ceva împotriva și în ciuda birocrației decît cu sprijinul aparatului de stat. Am fost zilele trecute la Alba Iulia, invitat de Nicolae Moldovan, care e city manager. Au o cifră absolut fabuloasă: au reușit să atragă 150 de milioane de euro. Comparați asta cu cifra de investiții a orașului, care este de 2 milioane de euro. Dar se vede și impactul foarte direct în Cetatea refăcută superb. S a creat din nimic o atracție turistică aflată pe locul II în recomandările Trip Advisor pentru România. Foarte multe proiecte europene din România au fost făcute pe ideea „hai să luăm niște bani“, fără să aibă o viziune. Oamenii din Alba Iulia aveau o bijuterie, Cetatea, aflată într-o stare proastă acum 15 ani. Și-au pus problema s-o refacă și s-o aducă în circuitul turistic. Și au făcut asta cu mai multe proiecte mici: au fost acolo niște oameni care au avut o viziune; de aceea am vrut să merg la Alba Iulia, am stat două ore la discuții cu toate oficialitățile locale, care s-au plîns, cu exemple absolut aiuritoare, de felul în care birocrația fondurilor europene mai degrabă le-a pus piedici decît să-i ajute.
De ce am creat un sistem atît de complicat?
Tema asta ar merita o teză de doctorat. Sînt mai mulți factori care au fost complici. Pe de o parte, există cerințele complicate ale Comisiei Europene. Uniunea Europeană se așteaptă să ai o viziune foarte clară despre ce vrei să faci cu banii, apoi o strategie și apoi un plan de acțiune. Așa cum au avut cei de la Alba Iulia ar trebui să aibă toată România: sîntem aici și vrem să ajungem acolo. Pentru asta, ne trebuie o strategie și planurile de acțiune. Comisia Europeană s-a așteptat, și înainte de 2007, și în exercițiul bugetar 2007 2013, să avem viziune, strategie și planificare. Noi, mai balcanici de felul nostru, mai haotici și cu o clasă politică ce suferă de ceea ce englezii numesc short termism, nu prea am putut prezenta o viziune. Viziunea e dată de politicieni, strategia e dată de politicieni, planul de acțiune este dat de birocrație. Neavînd o viziune, am pornit invers: hai să facem acțiuni mici, la nivel tehnic, pentru că Ponta și ceilalți sînt ocupați cu altceva decît să guverneze. Teoria mea este că acești oameni nu guvernează România, ci plutesc deasupra birocrației și transmit niște mesaje. România este o țară îndeobște neguvernată. E paradoxal că primul Guvern care controlează birocrația este un guvern de tehnocrați. Mă întorc la întrebare: există o nepotrivire între modul în care funcționează fondurile europene și modul în care funcționează politica noastră. Sistemul de fonduri a fost făcut de insider-i, de oameni interesați să-și păstreze salariile mari. Procedurizarea extremă a fondurilor vine și de aici: sînt foarte mulți oameni interesați de traseul birocratic al hîrtiilor, nu de rezultate și de impact. Dau un exemplu tot din Alba Iulia: există acolo o clădire, Palatul Principilor, care a fost centrul de guvernare al Transilvaniei timp de vreo 200 de ani, e într-o stare dezastruoasă. Proiectul de restaurare a fost respins pentru că lipsea o hîrtie din sutele cerute; o hîrtie care spunea că o anumită chestiune nu se aplică Ministerului Culturii (unul dintre cei trei parteneri, alături de Ministerul Apărării, căci clădirea a fost a armatei, și Primăria din Alba Iulia). Această problemă se putea rezolva foarte simplu printr-o cerere de clarificare, care să solicite hîrtia aceea, fără însemnătate pentru impactul proiectului. Eu sînt invadat de reclamații de la oameni care au probleme. Au probleme cu sistemul informatic, care merge foarte greu. Am spus din prima zi de mandat că am opțiunea foarte dură de a opri sistemul informatic și de a primi proiectele pe hîrtie, dar atunci apare o altă problemă: toate hîrtiile trebuie să intre ulterior în sistemul informatic, pentru că așa solicită Comisia Europeană. Cine pune după aceea toate proiectele în sistemul informatic, inclusiv pe cele respinse? O să se blocheze tot ministerul. S-a luat decizia de a se face un sistem informatic mamut, pentru toate unitățile de management. Poate părea o decizie bună și logică, dar dacă nu dai și resursele umane și financiare pentru a funcționa, ajungem la niște întîrzieri îngrozitoare. Le-am descris și în raport, pentru că am vrut să fie un raport onest și oamenii să afle adevărul, chiar dacă unii s-au alarmat. Pe de altă parte, nici nu am timp să redesenez sistemul, deși am fi avut nevoie de așa ceva. Trebuie să regîndim legătura dintre fondurile naționale și fondurile europene. Noi am creat un fel de „trib al fondurilor europene“. Statele care au absorbție și impact nu tratează diferit banii europeni și banii naționali, ci consideră că sînt bani de investiții. Pentru acești bani de investiții, facem proiecte. Apoi decidem ce proiecte trimitem la Comisia Europeană. Sistemul fondurilor europene are un grad de transparență pe care fondurile naționale nu-l au. Este complet nedrept să existe atîta atenție pentru fondurile europene și să nu existe deloc atenție în legătură cu fondurile naționale: acolo nu există proceduri, acolo totul stă în pixul demnitarilor, acolo este un loc unde corupția politică macină la temelia planurilor de dezvoltare. Pentru că dacă depinzi de pixul cuiva de la partid, atunci nu poți face un plan serios de dezvoltare locală. Ar trebui să avem și această discuție: ce facem cu banii noștri, care nu sînt deloc puțini? Cu cît România se dezvoltă și bugetul crește, cu atît banii naționali pentru dezvoltare vor deveni mai importanți. Dar noi nu vorbim despre ei: pur și simplu există în bugetele unor ministere.
Mandatul Guvernului e scurt. Ce poate face un Guvern într-un an ca să lase o urmă?
Poate, de pildă, să înceapă un proces rațional de debirocratizare, care ar fi trebuit început de mult. Cînd o să-mi scriu memoriile – poate sub forma unui serial în Dilema veche –, o să scriu și cum este să chemi la cancelaria prim-ministrului șefi de instituții și ei să te mintă în față că nu se poate și, dacă cetățenii sînt plimbați de colo-colo pe la cozi, asta este, „ăsta e sistemul“. Să-ți explice, de pildă, o doamnă de la agenția de șomaj că trebuie cerută adeverință medicală de la toți șomerii, că dacă există pericolul ca unul să se angajeze bucătar și el e șchiop? Și-atunci trebuie să cerem adeverință de la toți că nu sînt șchiopi. Sînt foarte multe aberații de acest gen. Aș fi vrut să avem mai mult timp și mai mulți oameni buni în sistem ca să realizăm acest proces. Birocrația este ca buruienile: dacă nu le plivești permanent, cresc. Birocrații au o viață a lor; și nu pentru că sînt proști sau criminali, ci pentru că se acoperă de hîrtii. Birocrația are o logică a ei pe care, după ce o înțelegi, nu mai pare atît de bizară. Nu e vina oamenilor „mici“, a funcționarilor; problema e că nu există o presiune de sus. S-a lăudat Victor Ponta că a scos ștampila din administrație; vă spun eu că e bine sănătoasă. Noi am încercat să sistematizăm alianța între cetățean și cel mai înalt nivel politic (adică prim-ministrul) și să facem presiune și de jos, și de sus. Va fi inacceptabil pentru politicieni, de acum înainte, să nu ducă mai departe acest gen de presiune. Pentru că oamenii vor ști că au fost unii care au reușit să facă asta și că politicienii sînt de vină pentru cozile de la pașapoarte, pentru cozile de la aeroport, pentru ștampilele inutile ș.a.m.d. Altfel, birocrația te îngroapă în hîrtii și-ți creează false urgențe.
Guvernul de tehnocrați pare să aibă o imagine bună, pentru că încearcă să țină legătura cu cetățenii. N-ar trebui să comunice mai mult?
Comunică destul de mult, în contra modului în care este așezată comunicarea publică în România. Noi nu prea avem oameni care să vorbească la televizor în numele nostru. Nu poți să stai la televizor atunci cînd guvernezi. Dacă guvernezi serios, stai tîrziu la serviciu, nu poți să stai la televizor. Nici n-ai timp să te uiți la televizor, de altfel. Eu cînd vedeam demnitari care se uită la televizor, mă gîndeam că n-au altă treabă. Pe de altă parte, dacă tot găsesc sisteme informatice plătite firmelor lui Sebastian Ghiță, îmi dau seama despre ce bani vorbim. Cu 36 de milioane de euro pe care i-au plătit lui Ghiță degeaba ții trei televiziuni de știri. Toți acești indivizi au interesul să te toace, pentru că vii și le închizi robinetele. Temele conflictuale prind mai bine la public. Tehnocrații sînt plicticoși, pînă la urmă. Tot ce lansăm noi acum ca proiecte își va face efectul peste cel puțin doi ani. Am făcut un departament prin care Ministerul Fondurilor Europene se transformă dintr-o instituție care spune „Veniți, că avem niște bani“ într-una care se duce către benficiari și le spune „Haideți să scriem împreună proiecte“. Vorbesc de proiectele mari, strategice, de infrastructură, care să aibă impact.
Vor fi alegeri și va veni un Guvern politic. S-ar putea ca vechile robinete să fie redeschise și vechile metehne să fie reluate…
Cînd am spus că aș vrea ca aceste proiecte să continue, toată lumea a spus că Ghinea vrea să intre în politică și s-a declanșat o furtună. Evident că ne-ar durea sufletul ca aceste proiecte să nu continue. Vorbim de zeci de milioane de euro. Cînd văd aceste bugete, mă ia cu amețeală. Eu am creat, cu doi prieteni, un ONG care nu a avut aproape deloc fonduri structurale – am concurat direct la Bruxelles. Organizația pe care am creat-o a avut un buget de aproape 2 milioane de euro, cu care am reușit să facem zeci de proiecte de impact. Cînd văd un sistem informatic de 5 milioane de euro care n-a fost niciodată pus în funcțiune, mi se pare aiuritor cum pot oamenii ăștia să toace atîția bani. E o lume diferită. Eu cu Ghiță și cu alții nu pot comunica, sîntem în lumi diferite. Și-apoi, eu sînt ușor șocat că vine unul la mine și-mi spune „Hai să vorbim, să ne nțelegem“. Pe ce să ne-nțelegem? Vorbim limbi diferite. Avem aspirații de viață diferite.
Foto: E. Enea
