Povestea nuvelei „Inspecțiune“ de I.L. Caragiale este, poate, cea mai pasionantă și mai enigmatică din literatura română. De 118 ani, de cînd a apărut, în foileton, în ziarul Universul, zeci de scriitori, critici și istorici literari și-au frămîntat creierii, și-au pus la bătaie inteligența și au căutat un răspuns corect pentru tainica sinucidere a lui nenea Anghelache. Textul e direct și nesofisticat și, totuși, înțelesul atît de ascuns, încît este resimțit ca o provocare perpetuă. O cvadratură a cercului sau o Mare teoremă a lui Fermat.

Știți subiectul. Nenea Anghelache este un funcționar care mînuiește bani într-o importantă instituție publică și, cînd un coleg fuge din țară lăsînd în urmă o imensă pagubă, devine brusc nervos și dispare fără urmă. Tovarășii de pahar îl caută toată noaptea, cuprinși de cele mai negre presimțiri. Nefericitul se spînzurase la Șosea, în zori. Dar surpriza e mare. În urma lui Anghelache, inspecția constată că nu lipsește nici un sfanț. La catafalc, „camarazii s-au apropiat de masa pe care stă camaradul lor.

– De ce… De ce, nene Anghelache? a întrebat plîngînd ca un prost cel mai tînăr.

Dar nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză.“

Această frază, știută pe dinafară (cred) de zeci de mii de cititori, rămîne emblematică pentru începutul literar de secol XX. Sînt un admirator necondiționat al ei. Conține, la o primă vedere, o componentă emoțională, imposibilă conceptual pentru secolul care se sfîrșea (morții nu vorbesc) și o paradigmă nouă pentru literatura modernă (oricine, orice și oricînd poate mărturisi). În proza care urma să se scrie ulterior, granițele dintre posibil și imposibil se șterg treptat, punînd în loc o dimensiune creatoare/absurdă la care publicul s-a adaptat imediat. Metamorfoza lui Kafka propune aceeași deplasare a sensului. Pe cititor nu-l deranjează nici o clipă aberația logică a unui Gregor Samsa transformat în gîndac. El acceptă și citește mai departe. Dar să-ți imaginezi, la 1900, că un mort nu vrea să răspunză, deși pare a avea, nu se știe cum, posibilitatea, e de o îndrăzneală genială.

Asemenea tînărului care a izbucnit în lacrimi „ca un prost“ la mormîntul nefericitului, singuraticului și elegantului casier, mulți (Garabet Ibrăileanu, G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Valeriu Cristea, Silvian Iosifescu, Vicu Mîndra, Mircea Tomuș, Mihai Gafița, B. Elvin, Nicolae Prelipceanu, Mihai Vornicu, Florin Manolescu, Ion Vartic, Gelu Negrea, Cosmin Ciotloș ș.a.) s-au apropiat de inexplicabilul text cu convingerea că-i vor da de capăt. La început, motivul actului sinucigaș a fost asociat cu frica, angoasa, nesiguranța socotelilor contabile neverificate atîta timp. Atît Ibrăileanu, cît și Călinescu s-au mulțumit cu explicația asta. Este, evident, incorectă, pentru că, așa cum observa Gelu Negrea (în „Anghelache și dublul său“, România literară nr. 6/2004), eroul încă nu apucă să afle de inspecțiune.

Odată cu epoca modernă, după ce am trecut prin expresionism, proletcultism și existențialism, adoptînd absurdul și aberația ca motive solide, comentatorii care au venit din urmă s-au bazat pe două ipoteze: prima, sociologic-reducționistă (mai ales în epoca proletcultistă), că Anghelache e o victimă a sistemului burghez capitalist, care se sinucide pentru că nu mai poate să trăiască așa. Dar de unde se va fi văzut asta, e drept, nu știe nimeni. În text, oricum, nu e pomenit nimic. Camarazii de pahar se simt bine împreună, taie firul în patru și formează un grup unit, dacă nu chiar omogen.

A doua, evident, pleacă de la lipsa de sens a existenței, de la „golul sufletesc“, opus „plinului financiar-contabil“. Nenea Anghelache se sinucide pentru că existența sa nu are sens. Nu e imposibil, doar că textul nu ne spune nici asta. În loc să se îngălbenească, cuprins de o revelație deznădăjduită, al nostru bea și se ceartă cu prietenii mai tineri. Apoi sparge o halbă, lucru care arată suficientă energie. E foarte viu. Trepidează. Ăsta nu e gol, e preaplin.

Într-un articol din 2004, Gelu Negrea afirmă: „Există în text, drapat cu grijă sub aparențe anodine, un personaj ignorat aproape total de comentatori, care deține cheia actelor, deciziilor și mișcărilor sufletești ale lui Anghelache, inclusiv a enigmaticei sale sinucideri. Este dublul casierului, un fel de alter ego al său, care îi anticipează cu puțin traiectoria existențială: «nenorocitul» care fuge cu banii furați în America.“ Din păcate, teoria dublului îi ia ochii criticului și, în loc să se țină de text, se ține de Gaëtan Picon și de Scriitorul și umbra lui, ca rîia de cîine.

În sfîrșit, de curînd, într-o abordare neconvențională și ușor eretică, Cosmin Ciotloș îl citează (în „Cum anume, nene Iancule?“, România literară nr. 18, supliment, 2012) chiar pe autor: „Zarifopol consemnează amuzamentul cu care scriitorul își comenta singur capodopera: «De ce s-o fi omorît Anghelache? Nici eu nu știu.»“ Și ajunge la concluzia că, dacă autorul nu știe, nimeni nu știe. Și nici noi nu vom ști vreodată. Singurul lucru limpede e că „Nenea Anghelache trebuie să se fi sinucis dintr-un motiv major și secret.“ Absolut de acord. Care să fie secretul?

Azi am să ridic mănușa. Nu zic că am descoperit rezolvarea, dar tot ce am să spun de aici încolo se bazează exclusiv pe text, pe semnificațiile și împrejurările lui.

Textul, ultima frontieră

Cu mult timp în urmă am crezut, și eu, că sinuciderea are legătură cu banii. M am vindecat de ea în clipa în care am fost gestionar. Gestionarii n-au metafizică. Ei procedează exact cum a procedat casierul misterios: fug. Iar sinuciderea de care vorbim în text nu e una simbolică. A avut loc cu adevărat, așadar ceva a cauzat-o. Este sinuciderea unui bărbat matur, elegant (atît cît poate fi un casier), un om de o perfectă urbanitate. (Sînt cuvintele lui Caragiale, el spune asta, nu eu.) Am constatat, tot de atunci, că multe evenimente deosebite au loc concomitent, fără a avea o legătură cauzală. O teorie care m-a bîntuit e că între sinucidere și discuția de la berărie nu e nici o legătură. Un cutremur se petrece la cîteva ore de la scumpirea alimentelor. Izbucnește un război cînd o țară sărbătorește ziua națională, iar un politician fuge din țară cînd au loc alegeri ș.a.m.d. Coincidențe. Le putem lua în calcul? În viață, da, în literatură, nu. Într-o proză (mai ales scurtă) există o legătură cauzală între toate elementele ei.

Dar dacă sinuciderea lui Anghelache nu are legătură cu inspecțiunea, cu furtul? Dacă iritarea și pasiunea cu care vorbește („urmează [el] din ce în ce mai cu căldură“) sînt inspirate de altceva? Dacă nenea Anghelache suferă? De exemplu, din dragoste. M-am luminat. Asta trebuia să fie. Anghelache iubește și a fost tratat cu refuz. Numai așa se explică abandonarea tipului de urbanitate pe care îl întruchipează Anghelache și încălcarea bunei-cuviințe. E pîrdalnica de dragoste, e eșecul inacceptabil, de unde izbucnirea grosolană, jignirea celor din jur. Să nu uităm că începutul secolului XX a fost marcat de niște sinucideri pasionale celebre, de la Odobescu la Dimitrie Anghel. E drept, a fost și multă impostură melodramatică în trend-ul zilei. „Groaznica sinucidere din strada Fidelității“ îmi e martoră. Dar, după ce a mai trecut timpul, mi-am dat seama că literatura nu este despre coincidențe, ci despre coincidențe semnificative. Or, în text nu există nici o femeie. Cele două persoane feminine care îi aparțin, de care aparține și pe care le cunoaștem sînt mama și sora. Pentru că Anghelache e holtei și stă cu familia. Asta nu e normal la un funcționar atît de respectat și care are o poziție atît de bună. Ar fi trebuit să-și întemeieze o familie. Singurătatea, la această vîrstă, nu dă bine nici în societate, nici la serviciu. Dar amicii lui nu au nici o clipă de mirare sau vreo manifestare a dezaprobării în legătură cu modul de viață al seniorului. Am remarcat asta cînd le explicam cursanților mei că tot ce e într-un text de proză scurtă e esențial. Nu există semnificații, sensuri, posibilități în afara cuvintelor folosite. Nu există cuvinte în plus, dar nici în minus. Totul are un rol, mult mai drastic decît în roman. Există accente care scot în evidență anumite formulări și bemoli care retrag altele. Din clipa aceea, am citit „Inspecțiune“ altfel. Numai și numai pe text, lăsînd la o parte dorința firească de a-mi introduce propria psihologie, propria viziune printre rîndurile lui Caragiale.

(Fac o paranteză. Este cunoscută pasiunea autorului pentru Edgar Allan Poe și faptul că, pornind de la concluziile lui C. Auguste Dupin, din nuvela „Scrisoarea furată“, Caragiale avea să înfățișeze publicului scrisorica lui Tipătescu către Joițica în toate cele cinci acte ale „Scrisorii pierdute“, fără ca nimeni s-o vază. Așa am ajuns să cred că misterul mînuitorului de bani este acolo, dar nu-l vedem din cauza pamblicii de la pălăria cuvintelor. Adică a textului parazit, a dublului limbaj care spune una și exprimă alta. Mai corect spus, un limbaj așa-zis parazit, care creează cadrul înșelător prin care ne duce pre noi în eroare și în ispită.)

Cine este nenea Anghelache?

Dacă e descris corect, dacă e coerent, personajul însuși ne va spune totul despre el. Personajul este cheia de boltă a oricărei povestiri. La el se găsește și el spune tot ceea ce trebuie să știm sau să înțelegem din povestire.

Anghelache M. este „mînuitor de bani publici într-o mare administrație“. (Tot ce voi cita de acum încolo aparţine textului original.) Standardul lui social e mai degrabă ridicat. Nici prea-prea, dar nici foarte-foarte. „Anghelache e flăcău, stă cu soră-sa și cu mama lor, în Dobroteasa.“ Anghelache are „40-45 de ani“ și ocupă „odaia de la pod. Este bine îmbrăcat [și] are un ceasornic de argint cu monograma A.M.“ (din Raportul poliției). Deţine „un tip de urbanitate. Corect și cinstit.“

Nu știm nimic precis despre viața lui personală. Holtei. Dar cam cum erau priviți în epocă holteii? Ca niște nereușiți, niște neîmpliniți. Un vag aer ironic și condescendent îi înconjoară întotdeauna pe flăcăii tomnateci. E ceva în neregulă cu ei. Dimpotrivă, Anghelache (cel de o urbanitate desăvîrșită) e agreat în grup, e elegant, e ascultat cu atenție. Argumentația lui este întotdeauna la obiect și mai degrabă uimitoare pentru un grup. E drept, nu avem nici o aluzie la vreo legătură sentimentală la care să se refere cumva amicii de pahar. Din toată povestea reiese doar că merge deseori la local, mai ales în zi de leafă, împreună cu camarazii. Unde discută pînă tîrziu, după tipicul caragialesc. Sora, Eliza, e obișnuită cu escapadele pînă în zori. Ea spune: „Îl așteptați degeaba… A trimis vorbă aseară pe la zece cu un comisionar, să stingem și să-ncuiem, că nu vine la noapte acasă… E poftit la o petrecere cu niște prietini și nu crede să scape pînă la ziuă.“ (s.m.) Eliza spune adevărul și nu se miră: aceasta e viața de noapte a fratelui mai mare. Chelnerii îl cunosc peste tot unde se duce, ceea ce, putem presupune, înseamnă că are și o oarece viață de noapte, destul de susținută în zilele de salariu. „Au fost de a rîndul peste tot, de cîte două și trei ori, prin toate localurile de noapte, pe unde și-au putut închipui că s-o fi încurcat, după cunoscutu-i obicei la luarea lefii.“ Cu toate că nimic nu răzbate din dialoguri, camarazii par să știe ceva mai mult: „Au mers mai departe: l-au căutat și pe unde nu trebuia să-l caute.“ În mod normal, în limbajul secret al bărbaților, ar putea fi vorba de bordel. Dar de ce ar ascunde ei (și autorul), care au, ca orice gașcă bărbătească, o psihologie particulară, cuvîntul „bordel“? Din pudibonderie? Poate pentru că publicul acelui timp nu accepta termenul transcris într-o operă literară?

Hai să ne întoarcem încă o dată în local. Deși îi jignește, prietenii nu se supără. Ei au un soi de tandrețe față de el, o protecție afectuos-repectuoasă. Nici chelnerul nu mîrîie. Apelativul „nene“, permanent repetat, are tonalitatea Joițicăi, care îi spune lui Trahanache „nene“. Un soi de indulgență complice, pentru cei iertați… Iertați de ce? Dacă e vorba de lipsa de bărbăție, virilitate, atunci de ce l-ar mai căuta la bordel? Nu, nu e asta. Prietenii știu unde să-l caute, doar că autorul nu spune precis unde. Ciudat. Trebuie să fie altceva. Locurile unde nu trebuia să-l caute pot fi de două feluri: unele la care se referă cu dispreț ipocrit morala publică și altele pe care secretul personal le ascunde.

Știm că nu știm ce viață privată are nenea Anghelache.

Ce-a vrut personajul să spună

Primul semn că în text e ceva ascuns cu mare grijă îl reprezintă începutul discursului agresiv: „Ba nu te iert deloc! strigă foarte tare d. Anghelache, bătînd cu pumnul în masă. Nu te iert deloc, pentru că d-ta nu-nțelegi, n-ai idee de ce vorbești!“ Să remarcăm că atît contabilul fugar, cît și Anghelache sînt oameni mai presus de orice bănuială. E limpede că viața, aspectul și conduita lor sînt asemănătoare, la fel și notorietatea. Acest „nu-nțelegi, nu ai idee ce vorbești“ e cu dublu sens, pentru că atît noi, cititorii, cît și comesenii sîntem mesmerizați de context: bani, delapidare, fugă. Lucrul care mă pune pe gînduri e căldura cu care vorbește eroul, într-o chestiune simplă și tranșantă. Comentatorii care presupun că Anghelache era nevrozat de lipsa controlului nu citesc textul. Anghelache nu are nici o clipă tulburări de conștiință, nu manifestă îndoieli. Polul descoperit a doua zi vorbește clar despre rigoarea cu care și-a organizat casieria. Nu, Anghelache nu se teme de nici un control. El are ce are cu celălalt, cel care ar fi trebuit controlat. Acest celălalt, urecheat la timp, nu ar mai fi fugit. E clar că Anghelache îl cunoaște / l-a cunoscut și știe de ce și cum au dispărut banii. În discuția imaginară pe care o pomenește, între celălalt și inspectori, tonul inspectorilor e foarte binevoitor. „Și dacă i-ar fi zis: «Amice, îți lipsesc patru-cinci sute de lei din casă; ia fii bun d-ta și-i pune imediat la loc, și aldată socotește mai bine.»“ Neliniștea lui nu e legată de propria persoană. El nu are ce să-și reproșeze. Cînd afirmă „d-ta nu-nțelegi, n-ai idee de ce vorbești“, el nu despre bani vorbește. „Anghelache înghite pe nerăsuflate încă un pahar și urmează din ce în ce mai cu căldură.“ Acest „cu căldură“ (pasiune, patos, n.m.) arată o participare afectivă. De ce? Care e motivul? E neîndoios că un om cinstit ca Anghelache nu poate scuza o hoție. Și totuși… „Apoi dacă e așa, strigă d. Anghelache foarte tare, trîntind cu paharul în masă, dacă e așa, de ce vă faceți că nu nțelegeți? Ori sînteți idioți? Idioți! Cuvîntul acesta face pe camarazi să nu mai înțeleagă nimica. Ca să pronunțe d. Anghelache, care este un tip de urbanitate, astfel de cuvînt, desigur trebuie să fie scos din țîțîni. Însă ce? Ce l-a putut scoate astfel din țîțîni pe d. Anghelache? Iată ce nu pot înțelege camarazii.“ Perfect adevărat. Nici nu este de înțeles. Pentru că singura explicație este că Anghelache nu poate spune în clar ce îl doare. E imposibil. Astfel încît preia toate cuvintele grupului, însă le accentuează altfel. Idioții nu văd și nu pricep. Și totuși, sînt aceiași idioți care îl vor căuta, tîrziu, prin locurile care nu ar trebui pomenite. Iată dialogul:

„– Cine poate crede de dumneata că nu ești om cinstit?

Cinstit! Cînd aude acest cuvînt, d. Anghelache se scoală drept în picioare cu paharul ridicat în sus și, în culmea furiei:

– Nu vă permit să faceți glume proaste pe socoteala mea, măgarilor! Că vă sparg capul! trîntește paharul de masa de marmură, prefăcîndu-l în țăndări, și iese turbat pe ușă.“

Cinstit, adică onorabil. Adică în rînd cu lumea. Iată ce spune despre el Mihai Vornicu: „Ceea ce s-ar putea observa este că și aici eroul e un solitar lipsit de existență normală.“ Abia în acest punct, cititorul începe să aibă bănuieli. E un dublu limbaj. Nenea Anghelache vorbește despre existența lui, combinînd cuvintele altora. Anghelache nu se consideră pe sine însuși „necinstit“, numai că acordă noțiunii de „cinste“ o altă interpretare. El este altfel. Dar cum? Ia să fim atenți, din nou, la existența lui. Flăcău tomnatic. Locuiește cu mama și sora. De o perfectă urbanitate. Un renume nepătat. Nu are viață personală. Îi place cu camarazii. E prețuit de cei mai tineri. Prietenii îl caută acolo unde nu ar trebui să-l caute… Nu cumva?

Brusc, îmi revine în minte finalul povestirii: „De ce… de ce, nene Anghelache? a întrebat plîngînd ca un prost cel mai tînăr.“

Dar hai să mai mergem o dată în crîșma sordidă. „La lumina spălăcită a becului Auer, chipul camaradului seamănă cu icoana unui martir în urma chinurilor: e alb ca varul, cu umbre albastre; fălcile-i sînt încleștate; nasul tras; ochii pierduți în extaz. În mîna-i asemenea albă, ca și cum pe sub piele n-ar mai curge un pic de sînge, ține o linguriță, cu care amestecă, încet, încet de tot zaharul.“ (s.m.) La o primă impresie, un băutor de forță. Doar că bețivii lui Caragiale sînt volubili, agitați, vorbăreți. „Din cînd în cînd oftează din adînc pe nas, umflîndu-și nările. Cum îl văd, camarazii se apropie de el și-l salută. El le zîmbește – zîmbetul sfînt al martirului, care-ntrevede, prin deschizătura regiunilor cerești.“ (s.m.) „Camarazii, înțelegînd starea sufletească a camaradului, s-așează discreți la o masă alături și comandă cafele.“ (s.m.)

Aici, am două observații de făcut. Prima se referă la modul în care îl descrie Caragiale pe amicul Mitică. Procedeul e, de fapt, parodic. În singurul lui excurs teoretic, „Cîteva păreri“ (Ziua, 22 februarie 1896), Caragiale blamează acest tip romantic și gongoric de analiză psihologică: „[…] una din acele naturi pasionate cari poartă în adîncul sufletului lor mai multe motive de turburare decît le poate da lumea de afară: ele sînt ca marea. Priviți-o sub cerul senin, sub pîcla apăsătoare a ecuatorului, cînd nici o suflare cît de ușoară nu adie dasupră-i, priviți-o cum începe-a fierbe; clocotește, se umflă, se ridică uriașă; se zbate, se smacină, tot mai tare și mai tare, tot mai iute și mai iute, vasta anarhie a talazurilor peste talazuri!“ Acesta este, în accepțiunea lui Caragiale, stilul prost: „Tocmai fiindcă nu nțelegi… Dumneata ai uitat se vede că, pe cîtă vreme noi am privit împreună panorama mirifică a mării numai de hatîrul unei uzate și banale comparațiuni, ai uitat că, departe de acel impunător spectacol, într-un colț discret de berărie, amicul nostru Petru stă cu halba ridicată dasupra frunții închipuitului său rival.“ (Acest „nu-nțelegi“ se regăsește şi în nuvelă și e un cuvînt-cheie.) Nu cumva autorul a ridicat și el halba de bere deasupra personajului și acum ne duce de nas? E imposibil și improbabil la un autor atît de transparent, atît de econom și năzuros cu epitetele. Excursul „psihologic“ este bucățică tăiată din anti-modul de folosire a literaturii. Dar ce ascunde autorul și de ce? Este, cumva, Mitică secretul lui Anghelache? Nu știm. Poate că e un adevăr care nu poate fi pomenit, dar pe care cunoscătorii, inițiații îl vor fi descifrat imediat. Caragiale face apel la limbajul pompos, pe care îl disprețuiește, tocmai pentru a ascunde. Cafeneaua e un loc special, Anghelache e client al zonei.

„– Mitică… nu cumva ai văzut tu astă sea­ră pe undeva pe nenea Anghelache?

Mitică zîmbește și face semn din cap că da. […]

Mitică face semn cu palma stîngă pe masă, adică: aici.“ (s.m.)

(Modul în care tratează stilistic acest fragment, total opus felului său de a scrie, mă duce cu gîndul că și acest Mitică, alb ca varul, cu fălcile încleștate, cu mîinile încleștate, în extaz – are un secret. Beția lui nu e una obișnuită. „El le zîmbește – zîmbetul sfînt al martirului, care-ntrevede, prin deschizătura regiunilor cerești, lumina vieții eterne – și urmează să amestece în ceașcă fără a schimba cîtuși de puțin măsura mișcării.“ (s.m.) Acesta nu e Mitică, ci, cum spunea Călinescu, un Mitică sumbru sau tragic.)

Onorabilul mînuitor de bani are o viață secretă, care nu seamănă de nici o culoare cu cea de zi. Însă nu șade niciodată locului, ci o zbughește cînd la Lăptărie, cînd la locuri unde nu trebuia. Își ascunde și mai bine viața sub pecetea nopții, așa cum a făcut-o întotdeauna. Care e viața asta? Nu știm. Dar hai să încercăm să o lămurim altfel.

Ce n-a vrut personajul să spună

Să procedăm prin excludere. Am văzut că nu are nici o nevroză contabilă. Societatea „capitalistă“ îl lasă rece. Sentimentul „românesc al ființei“ îi e străin. Nu e un neputincios. Nu îi plac femeile. Nu face nici o aluzie la absurdul existenței. Singura rezolvare simplă și coerentă care ne rămîne e să presupunem că nenea Anghelache e homosexual.

În clipa în care am emis această ipoteză, mi-am adus aminte de ce spusese Gelu Negrea: „[Anghelache] este dublul casierului, un fel de alter ego al său, care îi anticipează cu puțin traiectoria existențială: «nenorocitul» care fuge cu banii furați în America.“ Anghelache îl cunoaște, știe și cît, și de ce, și cum a furat, și unde a cheltuit banii. E clar că enervarea lui vine dintr-o relație strînsă, dintr-o cunoaștere profundă, dintr-o viață comună, aventuroasă și cheltuitoare pentru celălalt, dar strict secretă și ermetică pentru eroul nostru.

Dintr-odată, mediul în care se învîrte Anghelache devine transparent. Preferă compania bărbaților. Se face plăcut celor tineri. E flăcău bătrîn. Își pierde nopțile cu discreție. Toată lumea îl respectă și am putea bănui că, după felul în care îi vorbesc, camarazii lui știu unde să-l caute. Nu e nici o clipă la vreo femeie. Nu e imposibil ca și Mitică cel extatic să știe. Toată lumea știe. Doar Anghelache nu știe că ceilalți știu. Pentru grup, homosexualitatea lui Anghelache e cunoscută și acceptată. E extravaganța unui tip de o perfectă urbanitate. Ceea ce nu știu amicii (și textul o dovedește) e legătura cu celălalt casier. Acolo e partea ascunsă despre care el nu poate să vorbească, dar pe care încearcă s-o explice folosind termenii comuni ai meseriei. În spatele fiecărui cuvînt stă o dublă semnificație. Doar așa abandonul urbanismului și al politeții capătă sens. Anghelache a rămas singur. E amantul părăsit, deși viața lui de noapte implică, fără îndoială, alte și felurite tentative și aventuri (un mod de viață cunoscut în mediile homosexuale).

Hotărîrea sinuciderii nu i-a venit în zori: „noaptea a trimis vorbă să nu-l aștepte cucoanele, că nu vine.“ Îndrăznesc să cred că hotărîrea sinuciderii a fost luată în momentul în care spune: „Nu vă permit să faceți glume proaste pe socoteala mea, măgarilor! Că vă sparg capul!“ Anghelache simte (fără motiv, dar cu o conștiință încărcată) că lumea îl bănuiește, că secretul lui va fi devoalat. Urmează poliția, ancheta, totul e posibil, vor fi rămas urme? Poate că, de mîine, va fi acuzat că a împărțit banii cu fugarul. Acesta ar fi sfîrșitul onorabilității sale. De aceea se enervează, turbează. Nu poate mărturisi. Să nu mai facă nimeni glume proaste pe seama înclinației lui sexuale, pe seama relației lui amoroase! El nu știe dacă amicii lui știu și cît știu. După „Vă sparg capul!“, el nu mai scoate, pînă la sfîrșitul nuvelei, nici o vorbă. Însă, realmente, prietenii au și nu au habar. Ei cunosc locurile și localurile pe unde rătăcește, știu atît cît e nevoie să știe, dar nu dau importanță și nici nu cunosc natura sentimentelor. După modul în care îl caută, amicii nici nu își imaginează că Anghelache iubește. Iar el nu are cui ­vorbi în termeni reali, ci numai în perifraze și aluzii foarte îndepărtate. „Ba nu te iert deloc! strigă foarte tare d. Anghelache, bă­tînd cu pumnul în masă. Nu te iert deloc, pentru că d-ta nu-nțelegi, n-ai idee de ce vorbești!“ Într-adevăr. Amicii nu au idee despre ce se întîmplă sub ochii lor.

La ora la care familia lui primește mesajul, personajul era deja plecat de la berărie, iar sentimentul ridicolului și al disperării îl copleșise. Se hotărîse. Urma să își facă curaj, străbătînd localurile familiare, trecînd și pe la Lăptărie, pentru ca, la sfîrșitul nopții, să ajungă la Șosea. Ultimul mesaj e către chelner și e simplu și grăitor: „Ce afacere importantă? Să mă slăbească!“ De acum, chestiunea contabilă nu mai are nici o importanță. Anghelache știe că el, unul, nu a furat nimic. Dar viața lui s-a sfîrșit și se sinucide. Anghelache e înșelat în dragoste, doar că dragostea lui e una homosexuală. Celălalt, dublul lui, nu a fost controlat de inspectori (îngerii salvatori ai onorabilității), astfel încît să rămînă amîndoi împreună, pentru totdeauna. Inspectorii ar fi trebuit să joace rolul unor Dei ex machina. Viața lor ar fi fost perfect acoperită, nimeni și nimic nu i-ar fi tulburat. De aceea sînt vinovați: „Dumnealor să-i tragă păcatele nenorocitului! Dumnealor l-au mîncat!“

Nu e vorba de bani, ci de evitarea providențială a unei despărțiri. Controlul financiar ar fi domolit cheful de aventură și extravaganțe al partenerului. Nu uitați, amîndoi sînt, au fost, formal, la fel de onorabili, iar în spatele celui fugit nu rămîne nici o familie. Totul se descîlcește. Iar finalul cel misterios e, deodată, inteligibil. Dacă recitim fraza: „Au mers mai departe: l-au căutat și pe unde nu trebuia să-l caute“ înțelegem cu totul altceva ca la început. Trebuie să spun că exista, pe vremea aceea, prostituție masculină în București. „A merge mai departe“ poate fi citit ca „a încălca un teritoriu interzis“. Acela e locul unde nu trebuia să-l caute. Cu toate astea, afecțiunea camarazilor e sinceră, iar devoțiunea, emoționantă. Ce firesc se așază în această lumină, ultimele două rînduri:

„– De ce… de ce, nene Anghelache? a întrebat plîngînd [ca un prost] cel mai tînăr.

Dar nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză.“

Și ce diferit îl privim acum pe mai tînărul și devotatul amic. Ca să-l ascundă și pe el, Caragiale face apel încă o dată la dublul limbaj: am pus special între paranteze „ca un prost“, așa cum îl văd cei din jur. Dar, dacă extragem cele trei cuvinte (adică viziunea celorlalți, a publicului), semnificația se schimbă. Din ridicolă, umoristică, ironică, propoziția devine tulburătoare. Anghelache are un admirator secret. Nu mă pot împiedica să constat că autorul se va fi găsit, și el, în postura personajului său, în raport cu publicul Universului. Și în raport cu amicii săi literari care n-au priceput nimic, nu aveau idee despre ce vorbea Caragiale. Putea oare scrie deschis despre un astfel de caz? Nu. Morala epocii l-a împiedicat să explice despre ce era vorba: „De ce s-o fi omorît Anghelache? Nici eu nu știu“, îi mărturisise lui Zarifopol. Știa, dar nu avea cum. Așa că a spus povestea cu alte cuvinte. Metoda lui E.A. Poe (din „Scrisoarea furată“) își arată eficiența încă o dată. Scrisoarea de adio a funcționarului e vîrîtă neglijent în plicul la care nimeni nu se uită. Un plic contabil. Un pachețel cu un pol în foiță. „Milioane, boule!“

Și nu mă pot împiedica să constat zîmbind că, cel puțin mie, după 118 ani, nenea Anghelache, cuminte, mi-a răspuns la toate întrebările. 

Florin Iaru este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Sînii verzi, proză scurtă, Polirom, 2017.