Party gotico-şaptezecist
● Umbre întunecate / Dark Shadows (SUA, 2012), de Tim Burton.
Nu atît o poveste, cît o (foarte costisitoare) petrecere tematică dată de acel pururea hip decorator-de-interioare-designer-de-vestimentaţie-organizator-de-evenimente care ar fi putut fi Tim Burton, Umbre întunecate amestecă tradiţionale motive gotico-romantice şi artefacte fetişizate ale culturii de masă de pe la 1970, glumiţe, kink-uri sexuale şi victimisme nonconformist-adolescentine, vrăjitorie CGI (dar nu 3D) şi scurte apariţii de monştri sacri (un Christopher Lee nonagenar, un Alice Cooper jucîndu-l acum pe cel ce era cu 40 de ani în urmă). Probabil şi datorită faptului că sursa de inspiraţie nu e una chiar atît de prestigioasă – un serial TV difuzat între 1966 şi 1971, despre un vampir d’époque (secolul al XVIII-lea) nimerit în lumea modernă –, reinterpretarea lui Burton are ceva mai multă veselie decît reinterpretarea lui recentă (şcolăresc-feministă, crispat-responsabilă, corporatist-impersonală) la Alice în Ţara Minunilor.
Contorsionîndu-şi braţele ca un actor expresionist în secvenţa în care e transformat în vampir, evocîndu-l pe Michael Jackson cînd se deghizează ca să nu-l vadă soarele, articulînd cu voluptate galanterii sau blesteme livresc-desuete („Succubus al Satanei!“, „Asmodeu să sugă la pieptul tău mişel!“) şi, în general, făcînd ce vrea el, Johnny Depp este (nu putea să nu fie) vampirul-gentleman al lui Burton. Comedia primelor lui contacte cu lumea modernă (după 200 de ani petrecuţi într-un sicriu) e cam la prima mînă – ia o siglă de McDonald’s drept semnul lui Mephistopheles, îi strigă unei cîntăreţe să iasă din televizor etc. –, deşi decizia lui Burton de a plasa acţiunea în 1972 (adică la un an după încetarea serialului inspirator) mai animă lucrurile întrucîtva: o veioză cu lavă, o disco-sferă cu lumini, o rafală de Carpenters, un exemplar din Love Story, cîţiva hippioţi cărora relatările eroului despre anii petrecuţi în sicriu li se par „psihedelice“ şi pe care el îi mănîncă. Moravurile sexuale ţin şi ele, într-o anumită măsură, de epoca în care James Bond consuma cîte trei girls pe film. Deşi e atras irezistibil de guvernanta (Bella Heathcote) stră-stră-…-strănepoţilor lui (care e, de fapt, reîncarnarea iubirii lui pierdute în 1772), eroul acceptă pasiv atenţiile unei newyorkeze nevrotice (Helena Bonham Carter), tînjitoare după tinereţea lui veşnică. (Pentru a extrage maximum de picanterie din faptul că Bonham Carter e nu doar coafată şi costumată în moduri dezavantajoase, ci şi expulzată din film într-un sac, cu mărturisirea că „oricum n-am putut niciodată s-o sufăr pe vaca asta“, e bine de ţinut minte că actriţa e consoarta regizorului.) În plus, eroul mai recade în „greşeală“ (aprecierea lui) şi cu vrăjitoarea (Eva Green) care-l transformase în vampir pentru vina de a o fi sedus şi abandonat pe vremea cînd el era un tînăr lord of the manor, iar ea – o umilă slujnică. (Aşa cum e pusă în scenă – adică pe podele, pereţi şi tavane, care se umplu toate de urme adînci de gheare –, „greşeala“ lor e cam ceea ce şi-ar putea imagina un băieţel că se face atunci cînd se face „sex sălbatic“.) Nu atît un seducător, cît un obiect al dorinţei, şi nu atît agresiv în înapoierea lui feudală, cît perplex, eroul se trezeşte într-o ginocraţie de soap opera: nu numai că zeloasa lui victimă/persecutoare a ajuns practic să conducă oraşul, dar rămăşiţele stirpei lui gravitează în jurul unei matriarhe (Michelle Pfeiffer) şi includ o adolescentă îmbufnată (Chloë Grace Moretz) care-l tot face „prost“. Atunci cînd dramatizează un pic deruta mentalitară a eroului în mijlocul acestui femeiet („15 ani şi încă n-ai un soţ?“ – o întreabă el pe adolescentă), scenariul filmului ameninţă să promoveze de la infantil-glumeţ la spiritual, dar vorbele de duh ale scenaristului Seth Grahame-Smith (specialist în „concepte“ infantil-hibride ale căror titluri – Abraham Lincoln, vînător de vampiri sau Mîndrie şi prejudecată plus zombi – spun totul) tot rămîn mult în urma rafinatelor gaguri scenografice ale designeriţei de costume Colleen Atwood şi ale designerului de decoruri Rick Heinrichs. (De pildă, veşnic tînăra vrăjitoare prezintă la un moment dat un şir de portrete de-ale ei, pictate în diverse epoci şi în diverse stiluri, spunînd că e vorba de portrete de-ale strămoaşelor ei.) Sigur că tocmai infantilismul sofisticat al filmelor lui Burton e cel care merge atît de bine la inimile adolescenţilor mai nonconformişti care frecventează Multiplexurile (şi cărora el le flatează energic sentimentele de excepţionalism şi victimizare), făcînd din el un (în zilele noastre, rar) creator de cinema ultrapersonal şi totodată ultrapopular; însă Dark Shadows, aşa animat cum e – şi, în orice caz, mai kinky decît Alice… –, rămîne un Burton nefocalizat, de o kinkiness care nu merge prea mult în adîncime, cu mai multe personaje decît poate dezvolta decent (băieţelul familiei, tatăl acestuia), cu prea multă intrigă (povestea tragică a relaţiei băieţelului cu mama sa) şi prea puţin subtext, şi cu o prea mare slăbiciune pentru glumiţa aflată momentan cel mai la îndemînă.
