● Fata cu un dragon tatuat / The Girl with the Dragon Tattoo (SUA, 2011), de David Fincher. 

Mai întîi victimă şi mai apoi teroare a violatorilor, micuţă orfană şi mare hackeriţă, motociclistă goth-punk şi indispensabilă asistentă a unui jurnalist justiţiar, lesbiană, dar dispusă să facă o excepţie pentru respectivul jurnalist (suficient de bătrîn ca să-i fie tată), eroina literară şi cinematografică Lisbeth Salander, creată de romancierul (la bază, jurnalistul) suedez Stieg Larsson, reprezintă o contribuţie valabilă atît la cauza emancipării femeilor, cît şi (în aparentă contradicţie) la imaginarul masturbatoriu masculin. După cum nota Mihai Iovănel, unul dintre primii admiratori români ai best-seller-urilor lui Larsson (trei la număr, publicate după moartea autorului), e clar că acesta din urmă se proiectează în Mikael Blomqvist (eroul jurnalist) şi prin urmare „îi injectează cîteva evergreen-uri ale fantasmelor masculine“, printre care această capacitate (încă şi mai misterioasă în ecranizările suedeze ale cărţilor, unde interpretul lui Blomqvist nu se remarcă prin sex-appeal) de a nu-şi lăsa indiferentă tînăra colegă lesbiană. În plus, sugestia că Lisbeth îl găseşte în Blomqvist pe „tăticul bun“ de care are nevoie, ca să-i vindece prin incest simbolic traumele violurilor la care fusese supusă de taţii ei de pînă atunci (de la cel natural pînă la cel mai recent dintre cei numiţi de către statul care o luase sub tutelă), e de un sentimentalism destul de retrograd (căci patricentric), care limitează influenţa emancipatoare pe care o poate avea personajul ei. Şi, cu oricît de mult tact ar fi filmate, cu oricît de mari eforturi de a concentra atenţia spectatorului nu asupra spectacolului în sine, ci asupra sentimentelor lui Lisbeth, scenele în care aceasta e maltratată sexual de „tăticul“ ei de la stat au din concepţie o încărcătură neeradicabilă de senzaţionalism porno-gîdilător. Aceste probleme nu sînt rezolvate total în Fata cu un dragon tatuat – versiunea cinematografică americană a primului roman al lui Larsson –, dar, cu Daniel Craig în rolul lui Blomqvist, Lisbeth (Rooney Mara) are motive mult mai bune să se culce cu acesta şi, totul fiind organizat cu grijă astfel încît el să fie jucăria ei sexuală, după cum tot el (adică actualul 007) să aibă nevoie de protecţia ei, spectacolul e unul relativ emancipator.

Versiunea americană e realizată de David Fincher, care s-ar putea să aibă cea mai evoluată inteligenţă tehnică din toată regizorimea hollywoodiană de azi, aşa că, secundă de secundă, deciziile privind mişcarea scenică, amplasarea aparatului de filmare în raport cu aceasta, durata cadrului, relaţiile acestuia cu cel de dinainte şi cu cel de după, folosirea muzicii şi a efectelor sonore, valorificarea texturilor arhitecturale şi climaterice pe care le pune la dispoziţie Suedia (povestea e plasată tot acolo) – pe scurt, toate deciziile care dintr-o poveste fac cinema sînt incomparabil mai subtile şi mai productive decît în versiunea suedeză, unde nu erau nici o clipă mai mult decît corecte. Acest lucru e cu atît mai demonstrabil cu cît scenariile celor două filme reţin din romanul lui Larsson cam aceleaşi scene, detalii şi descrieri de personaje – deci, da, cine a văzut versiunea suedeză va şti exact ce se întîmplă şi aici, dar asta n-are de ce să constituie o problemă pentru un apreciator de cinema, tot aşa cum, pentru un apreciator al picturii, nu e o problemă că o groază de lucrări medievale reprezintă exact aceleaşi scene religioase. Oricum, partea de cine-oare-a-putut-comite-aceste-crime-odioase-care-au-zguduit-mica-noastră-comunitate nu era tocmai proaspătă nici în carte, investigaţia lui Blomqvist (angajat de un bătrîn titan al finanţelor ca să-i ancheteze propria familie de monştri) scoţînd la iveală evergreen-uri (vorba lui Iovănel) ca fostul nazist devenit ucigaş în serie, Biblia ca sursă de inspiraţii criminale şi scena în care ucigaşul i se explică pe larg eroului prizonier, pînă cînd acestuia îi vin ajutoarele. Fincher şi-a comparat filmul cu Chinatown, ceea ce sugerează că l-a interesat mai mult atmosfera de malaise şi malevolenţă generalizată – capitalul reprezentat de familia de cvasi-vîrcolaci a finanţistului, statul reprezentat de asistenţi sociali violatori, totul septic, totul ducîndu-se dracului, doar Lisbeth din ce în ce mai resplendisantă, ca o fleur du mal ce este. Atmosferă pe care Fincher o face să fie destul de chic (punk-chic) în septicitatea ei, destul de haute couture în malevolenţa ei, de la look-ul sexy-nebărbierit al lui Craig la tricoul cu „Fuck You You Fucking Fuck“ al eroinei, de la secvenţa de animaţie pe care intră genericul de început, cu o lavă neagră din care se tot formează siluete împreunate, la sunetele industriale pulsante ce constituie o bună parte din muzica lui Trent Reznor şi a lui Atticus Ross, şi de la tonurile şi texturile lemnului suedez pe care se întemeiază averea familiei investigate la tonurile şi texturile junglei urbane care a produs-o pe Lisbeth. Nu e un film de pus lîngă Zodiac sau Fight Club, dar e tot ce se putea scoate mai bun din acest material.