Andrei GORZO | Dilematograf

Genitrix

● Poziţia copilului (România, 2013), de Peter Călin Netzer.

Cel de-al treilea film al lui Peter Călin Netzer, Poziţia copilului, e un studiu despre simbioza malignă dintre o mamă asfixiantă (Luminiţa Gheorghiu) şi un fiu ultracocolit (Bogdan Dumitrache), pe fundalul prăpastiei care desparte clasele sociale privilegiate de cele defavorizate, totul în lumina clinică a post-factum-ului unui accident rutier. La scurt timp după o tentativă de a o da afară pe maică-sa din viaţa lui (ea pare obişnuită cu aşa ceva: vorbeşte cu el şi despre el pe tonul – şi uneori chiar în cuvintele – unei amante martirizate), fiul calcă mortal cu maşina un copil sărac. Prinzîndu-l în stare de şoc, mama sare pe el să-l reinfantilizeze; în paralel cu asta, ea activează o formidabilă artilerie – de la pile la şpagă, şi de la intimidări la milogeli – pentru a-l scăpa de închisoare. Plecată la război, este de neoprit – o mamă-cuirasat, o mamă-crucişător. În colimatorul ei nu încape decît „copilul“ – „copilul“ în sus, „copilul“ în jos –, n-are nici un gînd, cel puţin pînă în ceasul al doisprezecelea (cînd devine strategic-necesar să aibă), pentru celălalt copil implicat în accident. Blindajul ei coexistă cu cea mai impudică transparenţă, cu abjecta lipsă de apărare a unei sclave a iubirii, reduse la amuşinarea clandestină prin apartamentul „băiatului“ care o respinge. Acest portret de genitrix, realizat de Netzer cu ajutorul unei mari actriţe şi al unui mare scriitor (co-scenaristul Răzvan Rădulescu), e apt să inspire „oroare sacră“ – oroare în care se amestecă (pe lîngă milă) recunoaşterea a ceva arhetipal, a ceva ce ţine de memoria colectivă a speciei. În acelaşi timp, e un portret foarte bine fixat în particularităţile unui anumit mediu social: upper-middle class-ul bucureştean al zilelor noastre, cu nevrozele şi cutumele specifice, inclusiv cutuma de a-şi discuta îndelung nevrozele – relationship talk în ideea de self-help. (Tribul ăsta absorbit de el însuşi n-are aproape nimic în comun cu cel din care făcea parte copilul ucis.) În trecut, unii dintre intelectualii afiliaţi Noii Stîngi au văzut o bourgeois-itate autocomplezentă în unele dintre filmele în care a fost implicat Răzvan Rădulescu (în special Marţi, după Crăciun şi Felicia, înainte de toate). E vorba, de fapt, despre o perspectivă antropologizantă, care numai autocomplezentă nu e.

După cum specula Cristian Tudor Popescu (confirmat şi de Netzer într-un interviu de la Berlinală: „Am pornit de la relaţia dintre mine şi propria mea mamă.“), portretul nu e unul bazat preponderent pe noţiuni generice – pe idei luate de-a gata din cărţi şi din alte filme – despre maternitatea posesivă. E ceea ce-l ridică mult deasupra portretelor centrale din filmele precedente ale lui Netzer: Maria (2003), un film despre o prostituată-sfîntă, nu transcendea caracterul abstract-livresc al noţiunii respective, după cum nici figura pensionarului ca victimă socială din Medalia de onoare (2009) nu transcendea neorealismul second-hand (decît pentru a cădea în disney-ficare de tip Grumpy Old Men – pensionarul ca animăluţ drăgălaş-hachiţos). Totuşi, filmul e uşor de încadrat într-un gen: e ce-ar fi soap opera dacă ar beneficia (mai des) de aportul unor inteligenţe dramaturgice de mîna întîi. Apropo de opera, punctul culminant al filmului e (ca şi în Felicia, înainte de toate) o mare „arie“ de-a protagonistei (a cărei profesiune e scenografia, şi printre prietenele căreia se numără o soprană). Stilul regizoral al lui Netzer e o specie de vérité, dar una mai comună decît speciile cultivate predilect în cadrul Noului Realism Românesc pornit de Cristi Puiu (în colaborare cu acelaşi Rădulescu). Mai exact, e vorba de specia Vinterberg-Festen – cu numeroase prim-planuri şi tăieturi de montaj, plus zoom-uri şi jump-cut-uri –, îndeajuns de accesibilă (şi de banalizată în ultimii 20 de ani) încît să fi fost adoptată de Hollywood pentru filme de acţiune (Greengrass, Bigelow). Din tot filmul, nu-mi amintesc decît de un singur cadru (unul ce creează un releu de priviri incluzînd geamul din spate al unei maşini şi oglinda ei retrovizoare) care, prin felul în care e gîndit, să adauge ceva substanţial la jocul actorilor implicaţi în el. În ceea ce priveşte casting-ul, Netzer tinde să meargă la sigur, pe soluţii deja verificate: cel mai bun exemplu îl constituie Vlad Ivanov, în rolul unui posibil şantajist – actorul îl combină pe dl Bebe din 4, 3, 2 cu comandantul Anghelache din Poliţist, adjectiv, nemaiadăugînd decît o pipă şi o freză linsă –, iar cea mai mare excepţie o constituie parţialul contre-emploi al Luminiţei Gheorghiu în rolul principal. Dar, inclusiv din aceste motive, Poziţia copilului e unul dintre cele mai accesibile filme ale Noului Realism Românesc. Are un subiect la care publicul de cinema (un public middle-class) se poate raporta cu uşurinţă, are o protagonistă-locomotivă cu emoţii primadonice şi expuse vederii, iar focalizarea sa pe personaje şi pe acţiune nu e tulburată de vreo preocupare deosebită pentru modul de a privi cinematografic, pentru utilizarea duratelor reale sau pentru alte probleme dragi realiştilor radicali.


0 comentarii 3482 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 472, 28 februarie - 6 martie 2013

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Din nou, Festivalul Dilema veche în Cetatea Alba Iulia

Cînd am început, în 2011, aş fi fost mulţumit fie şi numai cu o ediţie. Am ajuns la a treia – nici eu nu ştiu cum – şi s-ar părea că nu există nicio “şansă” să ne oprim aici.

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● După sinuciderea tatălui ei, Zelda Williams a postat pe Twitter un citat din Antoine de Saint-Exupéry despre stele şi rîsete. Fiica lui Kurt Cobain, Frances Beam, i-a scris, tot pe Twitter: „Ai un suflet incredibil de frumos. Te iubesc, dar tu deja ştii asta. Oricînd, oriunde ai avea nevoie de mine, voi fi cu tine.“ (M. C.)

● Un grup de cercetători (britanici) a ajuns la concluzia că oamenii care nu se culcă foarte devreme au IQ-ul mai ridicat decît cei care se culcă la orele convenţionale. Cu alte cuvinte, cu cît te culci mai tîrziu, cu atît eşti mai deştept. Trebuia oare un studiu pentru asta? (S. G.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI