Fotbal infinit (România, 2018), de Corneliu Porumboiu.

Destul de numeroși au fost comentatorii care, la apariția documentarului Al doilea joc (2014), regizat de Corneliu Porumboiu, i-au subliniat pertinent neajunsurile. Pentru acel film, cineastul a suprapus imaginile de arhivă ale unui meci Steaua-Dinamo din 1988, arbitrat de tatăl Adrian Porumboiu, și o discuție cu acesta, ocazionată de însăși vizionarea partidei. Rezultatul, așa cum remarca Andrei State în contribuția sa la volumul colectiv Politicile filmului, se preta mai curînd expozițiilor de artă contemporană, unde ar fi putut rula fragmentar și în buclă, decît sălii de cinema; ceea ce lipsea filmului era un „cîrlig“ relevant care să antreneze spectatorul spre vizionarea sa integrală. Experimentul cinematografic propunea totuși un discurs in nuce referitor la ontologia fotbalului, punctat mai ales de afirmațiile lui Porumboiu-tatăl: în viziunea sa, jocul de fotbal poate fi consumat de public exclusiv în prezent, nemaiprezentînd vreun interes retrospectiv (de unde și lipsa de sens a demersului regizoral).

După o ficțiune nu tocmai ofertantă (Comoara, 2015), Porumboiu se întoarce în zona documentarului, exploatînd același univers tematic, dar nu și aceeași direcție. Nu ideea de fotbal-ca-marfă-expozabilă primează în Fotbal infinit, ci dezvăluirea unei noi gramatici a jocului: „Se poate juca fotbal după alte reguli?“ Documentarul îl urmărește pe Laurențiu Ginghină, cunoscut din copilărie al regizorului, care și-a propus să revoluționeze principiile fotbalului. Planul său are în vedere creșterea vitezei mingii prin scăderea vitezei jucătorilor, țintuiți acum în zone ale terenului strict delimitate. Sigur că, venind din partea lui Corneliu Porumboiu, chiar și un film care vorbește explicit despre fotbal nu poate scăpa bănuielii de autoreferențialitate. În Polițist, adjectiv și Cînd se lasă seara peste București sau Metabolism, regizorul insera cu finețe un întreg arsenal metacinematografic, apt să chestioneze raportul ambiguu întreținut de Film cu realitatea și să denunțe iluzia cinema-ului care pare să se substituie vieții. Această cheie conceptuală, a filmului-în-film, își găsește ecouri și în Fotbal infinit. Poate cele mai interesante (din acest punct de vedere) scene descriu fascinația cineastului pentru imagine: de exemplu, aflat în casa lui Laurențiu, regizorul dă peste o fotografie de la propria nuntă, pe care o analizează transfigurat. Trebuie adăugat și faptul că Porumboiu s-a întors pentru acest film în locurile natale, unde cu siguranță că e înconjurat de o aură – ca urmare, toate personajele își duc discursul într-o delicioasă zonă cinematografică ce insuflă prospețime filmului (în anumite momente, Laurențiu se compară cu Superman/Spider-Man sau face o glumă pe seama mizanscenei încropite în biroul său din cadrul Prefecturii vasluiene).

Ca formă, Fotbal infinit nu-i ușor de încadrat, mai ales pentru că regizorul optează pentru o structură laxă, propice filmelor-eseu. Bine-venite sînt secvențele (netăiate la montaj) în care cineastul îmbrățișează cursul aleatoriu al vieții: de pildă, în timp ce discută la locul de muncă al lui Laurențiu despre parcursul profesional al celui din urmă, o doamnă în vîrstă intră în birou cu gîndul de a rezolva o chestiune personală, astfel că discuția inițială se întrerupe, lăsînd locul unui alt dialog fără legătură cu ce a fost mai înainte, dar la fel de șarmant. În astfel de cazuri, Porumboiu pare să se apropie de stilistica documentaristului francez Raymond Depardon, la fel de generos cu fluxul liber, fortuit, al întîmplărilor. Totodată, ce îi reușește cel mai bine filmului e – dincolo de pretextul excentric de reformare a fotbalului – un portret; portretul unui om cît se poate de obișnuit, cu un job banal, care are însă un vis. Intuiția lui Porumboiu este de a-i da consistență, prin garantarea unui spațiu amplu de desfășurare (aspecte biografice, intenții, ba chiar și filozofări pe teme dintre cele mai comune). Laurențiu e un interlocutor seducător, capabil să tranziteze natural dinspre trivial înspre învățăturile lui Platon. Iar dacă Al doilea joc cuprindea deja germenii unei căutări autobiografice, Fotbal infinit merge cu un pas mai departe, căci Porumboiu alege să treacă de partea cealaltă a obiectivului, intrînd în cadru ca partener de discuție al lui Laurențiu. Alte scene care nu țin propriu-zis de dezvoltarea temei – precum cea în care Corneliu scotocește în biblioteca lui Laurențiu după o carte pe care o împrumutase pe vremuri – proiectează filmul într-o zonă personală vecină cu intimitatea. E ca și cum interesul pentru ipotezele (impracticabile, dacă e să judecăm la rece) avansate de Laurențiu ar fi condus de fapt către o regăsire a sinelui.

De multe ori, proiecte care pornesc din dorința autorilor de a lua oarece distanță față de ceea ce le secătuia forțele – cum e cazul lui Porumboiu, prins de cîțiva ani în realizarea filmului Gomera –, și care au o aparență ceva mai modestă, se pot dovedi cît se poate de fecunde. Fotbal infinit, care se înscrie în această categorie, pare totuși un intermezzo: nici la fel de riguros cu montajul, nici la fel de inovator precum încercările din trecut. Și nu e clar dacă divagațiile practicate de cineast, oricît de prietenoase cu realitatea imprevizibilă, n-ar traduce mai degrabă conștiința că subiectul ne -fait pas le -poids; cu alte cuvinte, că filmul nu reușește întotdeauna să fenteze miza modestă, ba chiar derizorie (chiar dacă tratată inspirat cu umor) pe care și-a setat-o din start.