Manbiki kazoku / O afacere de familie (Japonia, 2018), de Hirokazu Kore-eda. 

Constatam cu regret, în cronica filmului Burning, regizat de sud-coreeanul Lee Chang-dong, cît de rare sînt ocaziile în care filmele asiatice ajung să fie distribuite și pe ecranele de la noi. Lucrurile se schimbă în situația în care un astfel de film cîștigă vreun premiu important – bunăoară Manbiki kazoku / O afacere de familie, Palme d’Or la Cannes anul acesta. Este a patra oară când marele trofeu ajunge în Asia, după Taste of Cherry (r. Abbas Kiarostami), The Eel (r. Shohei Imamura), ambele din 1997, și Uncle Boon-mee Who Can Recall His Past Lives (r. Apichatpong Weerasethakul), din 2011. O afacere de familie vine astfel în siajul unor filme provocatoare, care frustrează înțelegerea imediată și imersiunea fără probleme. Însă filmul lui Kore-eda nu e chiar atît de exigent cu spectatorul, apropiindu-se mai degrabă de umanismul domol prezent în The Eel.

În textul pe care l-am scris la cald, după vizionarea de la Cannes, cu toate că lăudam fără echivoc O afacere de familie, mă poziționam mult mai critic față de alte creații recente ale lui Kore-eda, pe care le catalogam drept „lipsite de inspirație, oarecum insipide tematic“, „opera unui creator pe care l-a părăsit zvîcul“. Acum, după ce m-am aplecat mai atent asupra lor, pot spune că eram departe de adevăr. Filmele sale se învîrt în jurul acelorași teme, deși e într-adevăr limpede că nu toate sînt la fel de percutante; și, chiar dacă preferatele mele rămîn debutul Maborosi (1995), o privire plină de melancolie și compasiune asupra unei mame tinere care trebuie să treacă peste moartea fulgerătoare a soțului ei, și Still Walking (2008), un fel de Sieranevada în care isteria personajelor e înlocuită cu delicatețe tihnită, încercările sale mai recente sînt și ele de neratat.

O afacere de familie e despre cotidianul unor oameni care trăiesc la periferia societății, supraviețuind de pe-o zi pe alta. Cu toate astea, Kore-eda nu e omul care să ilustreze mizeria umană, drama, ci dimpotrivă – filmele sale sînt povestioare umaniste, pline de tandrețe fără să fie naive, luminoase fără să fie utopice. Microuniversul familial, surprins în pluralitatea formelor sale, e preocuparea predilectă a lui Kore-eda; familia este adevăratul personaj principal care îi traversează filmele (trăsătură pe care o împarte, printre alții, și cu maestrul Yasujiro Ozu). O afacere de familie nu face excepție, cu toate că familia urmărită trebuie înțeleasă cu ghilimelele de rigoare: vorbim, în fapt, despre o adunătură de oameni (o bunică cu anumite surse de venit obscure, jucată de colaboratoarea obișnuită Kirin Kiki, aici în ultimul ei rol, un bărbat care face figură de pater familias, două femei, un băiat) strînși laolaltă de nevoie – lipsa de mijloace materiale i-a împins către margine – și nu prin legături de sînge. Cu siguranță, familia din film nu e una tradițională – dar asta nu o face mai puțin familie.

Recent, Kore-eda a sondat și familia tradițională, în care ordinea ancestral‑patriarhală e amenințată de un eveniment exterior (excelentul Like Father, Like Son din 2013), și avataruri posibile ale familiei netradiționale – precum portretul minunat al celor patru surori care trăiesc singure sub același acoperiș, din Our Little Sister (2015). Toate astea pentru a spune că O afacere de familie nu e apărut de nicăieri, ci dintr-o preocupare pe termen lung, ca o piatră pusă la un edificiu în construcție. Dar acest ultim film e încă mai interesant decît precedentele, care se desfășurau în relativă acalmie, fiindcă de această dată există un pericol – familia „adoptă“ în secret o fetiță neglijată de părinții ei –, iar tentația tezismului stă la pîndă: aceea de a arăta cu degetul societatea feroce care dă naștere unor astfel de situații delicate. Clarviziunea regizorului face ca această cărare – atît de bătătorită în cinema-ul așa-zis „de artă“ de azi – să amenințe eficient, discret, niciodată în gura mare.

Kore-eda a început ca documentarist, iar filmele sale, mult mai axate pe studiul de personaj decît pe acumularea evenimențială, sînt dificil de rezumat, concentrîndu-se în special pe timpi „morți“, fără vreo încărcătură dramatică anume. O afacere de familie își extrage forța tocmai de aici: niciodată o banală cină în familie – fie și o familie construită de la zero – nu a avut mai multă însemnătate, fiindcă niciodată calmul ei fragil, efemer nu a părut mai amenințat. Filmul e traversat de astfel de ritualuri domestice surprinse regulat, în evoluția lor în timp; sînt momente care denotă o recunoștință aproape epifanică pentru clipa prezentă: nu numai mese încropite cu ce s-a găsit, ci și discuții de tot felul – remarcabilă fiind scena în care, pe fundalul unei ploi torențiale, se desfășoară un act sexual semiratat între doi membri ai familiei, dizolvat apoi într-o conversație melancolică despre îmbătrînire.

Kore-eda filmează mult interioarele locuințelor japoneze, cu încăperi una în continuarea celeilalte, care permit coregrafieri foarte elaborate; de aceea, cadrele lui palpită de viață. Însă aceste filme accentuează mai curînd viziunea umanistă generoasă care le infuzează decît mizanscena lor sofisticată. E unul dintre motivele pentru care opera japonezului constituie o mostră de modestie și adîncă înțelegere a vieții. Pentru actualitatea narațiunilor sale și pentru felul obstinat în care își întregește perspectiva cu fiecare film, Kore-eda este nu doar cel mai mare cineast japonez al momentului, ci și un autor de neocolit dacă vrem să înțelegem ceva relevant despre lumea de azi.

O afacere de familie va rula din 26 octombrie în cinematografe.