Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari al lui Radu Jude a intrat de curînd în cinematografe. Filmul a primit trofeul Europa Cinemas Label la Festivalul de la Karlovy Vary, unde a avut și premiera mondială. Sper ca acest dialog cu regizorul să vă facă curioși să mergeți la cinema. Filmul lui Radu Jude este o „reconstituire“ a prejudecăților legate de istorie și a felului în care ne raportăm la ea. Care e rolul „artistului“, ce poate el schimba, unde se termină adevărul nostru și unde începe compromisul – sînt doar cîteva dintre temele filmului. Jude subminează discursurile, iar asta face ca subiectulul grav al poveștii să nu te copleșească nici o clipă. Sensibilizează într-o manieră entertaining. 

Întîi a fost documentarul Țara moartă, în care ați reconstituit o lume, suprapunînd peste fotografiile lui Costică Acsinte fragmente din jurnalul medicului evreu Emil Dorian, început în 1937. Legătura dintre Țara moartă și Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari este cît se poate de directă. A funcționat documentarul ca un „șantier“ sau ca o introducere pentru lungmetrajul de acum?

De fapt, au apărut deodată, în urma procesului destul de îndelungat de documentare, și e foarte probabil să mai urmeze un film pe aceeași temă. Asta pentru că am descoperit atîtea lucruri, atîtea aspecte ale acestei probleme care merită explorate și discutate cu mijloace cinematografice, încît un singur film nu le poate epuiza.

În Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari vorbiți despre multe lucruri: exaltare, recuperare, vinovății, clișee, adevăruri, frici. Istoria poate fi reconstituită? Cît e adevăr și cît interpretare cînd încerci să cauți și să înțelegi ce s a întîmplat?

Istoria poate fi reconstituită întotdeauna parțial și imprecis, și procesul de interpretare apare oricum. Iar noțiunea de „adevăr“ e oricum una complicată atunci cînd o discutăm așa, făcînd filozofie de amatori. Să spunem că sînt dintre cei care cred că există un adevăr istoric și că în anumite cazuri poate fi demonstrat destul de bine astfel încît să ne putem baza pe el, chiar dacă nu e un adevăr absolut, ca acela din aritmetică.

Filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu au contribuit la mistificarea trecutului și la prezentarea lui cît mai triumfalist și mai glorios. Mai poate ficțiunea să schimbe ceva în mentalul colectiv?

Nu cred că se poate răspunde ferm cu da sau nu la întrebarea asta. Scopul artei sau, în fine, unul dintre scopurile posibile e de a participa la dezbaterile de idei din societate și de a testa limitele temelor dezbătute. Deci da, din punctul ăsta de vedere, arta are ceva de spus. Adorno susținea că arta înregistrează istoria umanității cu mai multă exactitate decît documentele.

Alegeți ca momentul istoric reconstituit în filmul dvs. să fie masacrul populației evreiești din Odessa în cel de-al Doilea Război Mondial. Scoateți de sub preș un fapt istoric despre care nu se prea vorbește. Care credeți că e motivul: ipocrizia (cum să zici că românii au fost antisemiți?) sau ignoranța?

De la caz la caz. Ignoranță, da, în foarte multe cazuri. După cum bine știți, tema asta nu exista în manualele de istorie; acum există, ici-colo, timid. Apoi, un patriotism înțeles greșit, ca interdicție de a reflecta lucid asupra istoriei. Și ipocrizie, desigur, mai ales la nivel instituțional. Dacă ne gîndim la Biserica Ortodoxă Română, putem vedea această ipocrizie în toată splendoarea ei: îți cere să-ți iubești aproapele, dar iată că asta se poate face și blocînd eventuale drepturi (cazul referendumului pentru definirea familiei), vorbește de „adevăr“, dar își neagă trecutul fascist etc. Recomand cartea lui Ion Popa, Romanian Orthodox Church and the Holocaust. Nu e tradusă la noi, bineînțeles. În ea, autorul arată foarte clar cum BOR a fost apropiată de toate dictaturile, inclusiv de cea a Mareșalului Antonescu, și cum și-a cosmetizat trecutul.

Vinovăția istorică se prescrie dacă nu vorbim despre fapte sau se tratează dacă le aducem la suprafață?

Cred că vinovăția este strict individuală, deci nu știu ce să spun despre o expresie precum „vinovăția istorică“, care pare a se suprapune peste noțiunea de „vinovăție colectivă“. E important ca istoria să fie discutată cît mai lucid nu doar pentru că identitatea unei comunități ține și de raportarea la trecut, cît mai ales pentru a înțelege că există, pentru fiecare dintre noi, un risc permanent de a pune mîna pe topor și de a-și omorî aproapele. Dar poate că asta sună bine, idealist, dar nu ajută la nimic, habar n-am.

Cîte istorii există și pe care alegem să o trăim?

Tema e foarte vastă și nu știu dacă poate exista un singur punct de vedere. Paul Veyne a scris despre asta – în Cum se scrie istoria –, la fel și Lucian Boia – în Jocul cu trecutul. Și mulți alții. Conceptul însuși de „adevăr istoric“ e foarte problematic și, sincer să fiu, nu îl înțeleg pînă la capăt, sau nu știu cum poate fi el demonstrat la modul absolut. Nu poate fi, de fapt. De aceea, în filmele pe care le-am făcut, există întotdeauna și o indicație a faptului că ele reprezintă o construcție, o încercare de a discuta niște lucruri cu instrumentele cinematografului, fără a pretinde că reconstituirea prezentată reprezintă „realitatea așa cum a fost“.

În Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari avem o regizoare care pregătește un spectacol de stradă, cu finanțare de la Primărie, despre ce a făcut armata română la Odessa, în 1941. Mise-en-abyme-ul e eficient și spectaculos. Ce și-a propus protagonista, adică să-și provoace/bruscheze publicul și să l confrunte cu o altă perspectivă asupra unui moment istoric, v-ați dorit și dvs. să faceți cu spectatorul filmului?

Încerc să nu par nici narcisist, nici elitist, dar adevărul e că nu mă gîndesc la „public“ atunci cînd lucrez la un film. Nici nu știu cine e „publicul“, oamenii care se vor uita – eventual – la film sînt foarte diferiți, au gusturi diferite, așteptări diferite și, cu siguranță, unii vor fi nemulțumiți. Filmul e gîndit ca ceilalți să se uite la el, desigur, dar dincolo de asta, problemele pe care încerc să le rezolv țin de ce mi-aș dori eu să văd pe ecran, dacă filmul ar fi făcut de altcineva. Cine acceptă propunerea, bine, cine nu, nu e nici o problemă, fiecare e liber să vadă ce vrea.

Personajul Movilă (jucat excelent de Alexandru Dabija) este trimisul Primăriei să supravegheze pregătirile pentru spectacol. În care personaj se regăsește regizorul Jude mai mult: în cel al regizoarei sau în cel al consilierului?

Se regăsește doar în felul în care e făcut filmul.

Aș vrea să vorbim și despre compromis, care mi se pare un cuvînt-cheie în film. Care sînt, pentru dvs., limitele compromisului în numele unei viziuni artistice, apropo de alegerile pe care le are de făcut protagonista dvs.?

E o discuție care nu cred că poate fi soluționată la modul general și care trebuie purtată pentru fiecare caz în parte – tocmai pentru că noțiunea de compromis ține de sfera morală. Pot spune, de pildă, că pentru mine una dintre limite o reprezintă punerea în pericol a cuiva din echipă. Am renunțat la cadre spectaculoase în Aferim!, deoarece cascadorul care coordona traseul cailor actorilor considera anumite locuri ca fiind periculoase. Și nu regret. Cînd citesc despre filmări eroice gen Aguirre, mînia zeilor sau Apocalypse Now (pe care Baudrillard îl considera o continuare cu mijloace hollywoodiene a războiului din Vietnam), nu mai simt nici un pic de admirație, eroismul ăla ar trebui scris „eroism“, de obicei e făcut pe spinarea unora care au trebuit să accepte niște riscuri stupide, soldate uneori cu morți sau răniți, pentru ca regizorul să se laude cu cine știe ce scenă spectaculoasă. În altă ordine de idei, am făcut un compromis la acest film nou pe care îl regret profund: am acceptat să tai 20 de minute pentru distribuția filmului în Franța. A fost o mare, mare greșeală, pur și simplu am cedat la insistențele producătorului francez și ale distribuitorului de acolo. Evident că, odată deschisă această poartă, au apărut și alte cereri, cum ar fi de schimbare a titlului, ceea ce a dus oricum la conflicte etc. Trebuia să fiu foarte ferm de la bun început și să nu cedez. (O fi fost și faptul că, ei fiind francezi și eu român, automat m-am pus într-o situație de inferioritate?) În fine, jur că nu mai accept așa ceva! 

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: Karlovy Vary IFF