Chipuri, muze
■ Visages villages de Agnès Varda și JR, Franța 2017.
„Dacă îi deschizi, oamenii sînt peisaje. Dacă eu mă deschid, vei vedea plaje fără vîrstă“, spunea cineasta belgiană Agnès Varda în precedentul său film și cel mai autoreflexiv, practic o carte de memorii în imagini, Les Plages d’Agnès (2008). „Îmi place să filmez oameni, mă intrigă, mă pasionează asta“, declara cineasta în același film. Veterana artistă (pe 30 mai a împlinit 90 de ani) aduce, în Chipuri, locuri / Visages villages (2017), realizat alături de tînărul artist vizual JR, o ludică nostalgie plină de umor în cadrele acestui pseudo-documentar-confesiune, dedicat fețelor umane și memoriei. Nominalizat la Oscar la categoria documentar, Chipuri, locuri juxtapune chipurile unor oameni obișnuiți și miezul de sens al fiecăruia („Fiecare chip spune o poveste“, crede autoarea), prin fotografii-gigant realizate de JR, care decorează clădiri sau locuri din natură întîlnite în periplul lor prin cătunele Franței.
Fascinată, toată cariera sa, de oamenii simpli, de geografia lor interioară, Varda este un personaj foarte interesant. Soție a regretatului Jacques Demy, bună prietenă cu mari regizori ca Alain Resnais sau Chris Marker (alături de care a lucrat constant și a impus mișcarea de stînga Rive Gauche, cu un puternic statement politic, a Noului Val francez), cu scriitoarele Marguerite Duras și Nathalie Sarraute sau cu actorul Jean Vilar, muză ea însăși pentru actorii cu care a colaborat, printre care Philippe Noiret, Michel Piccoli, Catherine Deneuve sau Jane Birkin. Îi datorăm înregistrări rare cu Gérard Philippe, Andy Wharhol sau Jim Morrison. Prima femeie-regizor care a fost distinsă cu un Palme d’Or onorific pentru întreaga carieră la Cannes, în 2015. Militantă convinsă pentru drepturile femeilor și, prin toate filmele sale, pentru drepturile celor simpli și umili, de la pescarii din La Pointe courte la marginalii din Daguerréotypes sau culegătorii din Les Glaneurs et la glaneuse.
Fotografă la bază, fără studii academice de cinema și fără să fi fost cinefilă pînă la debut, dar cu studii de artă, Varda a reușit să impună un stil special și eclectic de a face cinema, care îmbină o sensibilitate poetică, ochiul atent al documentaristului în decupajul realității și intuiția de cineast autentic. Greu de încadrat într-un gen anume, îmbină ca nimeni alta stilul grafic-documentar cu tentă antropologică cu formalismul și preocuparea pentru o estetică funcțională, este la fel de credibilă în dialogurile literare, uneori chiar livrești („Thérèse este ca o plantă vivace, tu ești ca un animal în libertate“, descrie protagonistul din Le Bonheur cele două femei din viața sa, „Inimii nu îi este niciodată de ajuns, dacă există revoltă ea vine din rațiune“, spune eroina din La Pointe courte), ca și în limbajul oamenilor fără educație, în folosirea actorilor neprofesioniști și a actorilor de elită. Recunoaște în filmele sale influența picturii contemporane, a muzicii clasice sau a celei contemporane care adaugă profunzime imaginii, și folosește frecvent procedee tributare pop art-ului, suprarealismului și postmodernismului ca juxtapunerile și supraimpresiunile, alternanța color-alb-negru, asocierile vizuale inedite, ironia și paradoxul, citatele și autoironia, jocurile de cuvinte. În același timp, filmarea cu camera în mînă și priza de sunet directă îi sînt la fel de familiare.
Sînt uimitoare firescul cu care Varda prinde sub lupă lucrurile simple și detaliile vieții (ca la Bresson și, mai tîrziu, Tarkovski), apetența sa pentru o micromitologie a cotidianului – floarea-soarelui, apa, plasele de pescari, iarba, pasărea, animalul, oglinda, degetul etc. –, cultul pentru expresivitatea actorilor, prim-planul și gros-planul ocupînd un loc aparte în sintaxa filmelor ei, alternanța între filmarea frustă, mimetică și compozițiile plastice elaborate sau plonjeurile camerei care parcă plutește (ca în debutul său La Pointe courte (1955), film care îmbină „felii de viață“ ale pescarilor din Sète cu criza unui cuplu burghez). Forța timpului subiectiv devine o normă de măsurare a forței vieții în cele două ore surprinse în timp real în care protagonista din Cléo de la 5 la 7 (1957) așteaptă rezultatul unor analize cu un posibil verdict necruțător. În feministul și anticonsumeristul Le Bonheur (1965), care descrie povestea unei iubiri extraconjugale, atenția pentru anatomia umană și încadraturile neobișnuite dau intimitate și senzualitate cadrului, ca în unele filme ale lui Bergman (Persona, Din viața marionetelor).
Agnès cea atît de umană, în fața căreia deopotrivă oamenii simpli sau sofisticați se deschid aproape de la sine, ar fi dorit să îl revadă pe singurul cineast rămas în viață, alături de ea, din iconicul Noul Val de altădată. Însă Jean-Luc Godard, conform personajului pe care îl joacă și în viața de toate zilele, nu este prea abordabil, astfel că Agnès și mult mai tînărul ei coleg de platou nu ajung să îl mai întîlnească. „Un șobolan nenorocit“, conchide cu o ironie amară singura persoană care a reușit să îl filmeze pe Godard fără celebrii săi ochelari negri. Precum chipurile oamenilor care o inspiră, sinceritatea este cuvîntul care o descrie cel mai fidel pe Varda în toată opera sa, ca și în acest posibil „cîntec de lebădă“ al său. Filmul va intra pe marile ecrane din 29 iunie.
