Berlinala 57: filme categoria pană
Dacă cineva crede că e aşa o mare chestie să mergi zece zile la Berlin şi s-o vezi pe Jennifer Lopez într-unul din cele mai proaste filme făcute vreodată (şi Dumnezeu ştie cît de lungă e lista asta!), atunci îi cedez bucuros acreditarea mea la a 58-a ediţie a Berlinalei, din februarie 2008... J.Lo über alles Problema Berlinului (şi a tuturor celorlalte festivaluri mari, de "serie A": Cannes-ul şi Veneţia) este că trebuie să joace pe două etaje concomitent: etajul Comerţului (şi, din acest pdv, "market"-ul berlinez este în vădită creştere de importanţă) şi etajul Artei. Toată lumea ştie că e bine ca astea două să se afle pe acelaşi etaj, dar - la fel de bine - multă lume ştie că asta nu prea se-ntîmplă. Cel mai adesea Arta e sus, la mansardă, iar comerţul ocupă tot restul imobilului. Şi, în timp ce criticii de film vin la un mare festival pentru a vedea - în avanpremieră mondială - filmele despre care va vorbi toată lumea după aceea, jurnaliştii (generalişti, mondeni, eventual de cinema) vin aici pentru a vedea vedete sau a înregistra cifre: încasări, spectatori, suprafaţă "market" faţă de anii precedenţi etc. Rezultă un concert pe două voci ("alto"-ul de la mansardă, "başii" de la parter...) care, atunci cînd festivalul s-a încheiat, se face cacofonie în capul bietului jurnalist; acesta trebuie să "relateze" Ce S-A Întîmplat Acolo... Ce să spună? De unde să înceapă? Să scrie despre ce-l interesează pe el, ca profesionist, sau ce-ar interesa publicul? Nu s-ar putea combina, acestea două? Răspunsul este: doar uneori. Rareori. Ca Arta şi Comerţul. La Berlin, aşadar - mai precis, la a 58-a ediţie a Berlinalei - a descins, anul acesta, faimoasa (pentru unii) Jennifer Lopez. Cei pentru care această duduie este faimoasă îi spun, îndeobşte, "J.Lo". În fine. Ce vreau eu să spun este că, sincer vorbind, Berlinul este ultimul loc (festival) din lume unde te-ai aştepta să poposească diva J.Lo! La Cannes, da (nu s-a dus pînă şi Paris Hilton?!). La Veneţia, cu siguranţă (e-un oraş superb şi se mănîncă bine). Dar Berlinul şi-a făcut o reputaţie - bine întreţinută, de la venirea actualului director al Berlinalei, Herr Dieter Kosslick - de festival serios, solid, auster chiar. "Glamour"-ul era ultimul pe lista priorităţilor: erau privilegiate filmele angajate, cu agendă politică şi "cu Mesaj". Pe-aici îşi face apariţia, cam la doi ani o dată, britanicul Michael Winterbottom, cineast anti-glamour prin excelenţă, om de stînga, combativ şi ultimativ - un fel de Ken Loach mai arătos. După cum, tot aici, filmele cele mai incomode - la limita documentarului, pline de patos şi participare - sînt de regulă premiate de jurii supersensibile, la limita lacrimei: cum a fost cazul, anul trecut, cu bosniacul Grbavica, peliculă destul de oarecare, făcută de o tînără necunoscută, care "reconstituia", cu "dăruire şi curaj", "o pagină dureroasă din istoria fostei Iugoslavii" - se pare (eu nu l-am văzut). Ei bine, aici a descins, aşadar, "diva divelor" J.Lo - dar nu doar cu soţul (cu nume antic, Mark Anthony), ci şi cu un film (Bordertown) care, bag mîna-n foc, dacă preşedintă a juriului ar fi fost - ca anul trecut - sensibiloasa Charlotte Rampling, ar fi primit Ursul de Aur ex-aequo cu Grbavica! Căci, aşa cum filmul bosniac povestea cazurile unor femei violate în timpul conflictelor interetnice, care au născut copii nedoriţi, filmul mexican povesteşte cazurilor unor femei - lucrătoare în "maquiladoras", făbricuţe din Mexic unde se munceşte mai mult pentru bani mai puţini - care sînt violate şi nu mai ajung să nască nimic pentru că sînt ucise. Într-o astfel de localitate "coboară", deci (strict cartografic vorbind, căci din Chicago, Estados Unidos), o reporteriţă răzbătătoare (Jennifer "from the block"), care miroase un subiect tare şi vrea să dea lovitura. Poanta cea mai tare: Lopez, în film, nu ştie spaniola! Pe ea o cheamă, de fapt, Helen, şi - în ciuda tenului măsliniu (care poate să-i vină şi de la supradoză de solar) - n-are nici în clin, nici în mînecă, nada cu cultura latino... Aici, ea îl reîntîlneşte pe Antonio Banderas (promo-ul filmului făcea mare caz de întîlnirea celor două staruri hispanice în acelaşi film), al cărui singur lucru memorabil este o pieptănătură cu breton ce pare o căciulă trasă adînc pe frunte. Helen / J.Lo întreabă, se bagă, se cară, se caţără, fuge, se ascunde, este - ea însăşi - la un pas de-a fi violată (mai departe nici nu vrei să te gîndeşti...), dar, în toate aceste întreprinderi, nu varsă nici o picătură de mascara. Pînă la urmă, poate că filmul acesta - regizat de Gregory Nava, cel care a lansat-o pe Lopez cu Selena - chiar asta vrea să demonstreze: cînd vine vorba de o cauză dreaptă (una care să merite implicarea unui star de calibrul lui Jennifer Lopez), mascara nu mai contează... dar nu în sensul că-ţi curge pe obraji, ci în acela că nu se ia. Un fel de reclamă adică - ceva de genul: J.Lo (plete în vînt, uşor asudată după o alergătură printr-un lanţ de maquiladoras) se opreşte cu faţa la camera de filmat, îşi dă la o parte o şuviţă rebelă şi spune, cu accent de portoricană: "Implicarea mea în acţiuni Amnesty International nu mă împiedică să folosesc cea mai bună mascara din lume - marca X!". Lăsînd gluma la o parte, J.Lo chiar a luat un premiu Amnesty pentru implicarea în acest film (la care a fost şi producătoare), acesta fiind singurul premiu la care putea spera. Întrebarea este: a fost Herr Kosslick conştient de cît de catastrofal este acest film? Dacă da, de ce l-a inclus în competiţie? Dacă nu, cine ar fi trebuit să fie conştient, în locul lui?! Dar răspunsul este mult mai simplu: nu am nici un dubiu că prezenţa acestui film (de nivel OTV) în selecţia Berlinalei nu se datorează nici "neatenţiei" lui Kosslick, nici prostului său gust, ci unui calcul cît se poate de străveziu: fără acest film, diva Lopez nu ar fi venit la Berlin, punct. Preţiosul său picior nu ar fi călcat pe covorul roşu din Marlene Dietrich Platz dacă Herr Kosslick, în marea sa mărinimie şi înţelepciune (ambele, comerciale) nu i-ar fi dat asigurări că subproducţia pe care a produs-o va avea parte de onorurile competiţiei... Căci, dacă e vorba de bani ("über alles"), J.Lo ştie prea bine cu ce se mănîncă aceştia. Iar dacă măreţul "Festival du film" (Cannes-ul, adică) a putut să dea cca două sute de para pentru Paris (Hilton), Berlinala a dat doar un film; tot compromis se cheamă, dar e mai ieftin. Pană, pene şi jumulituri Dacă Bordertown ar fi fost singurul film prost din competiţie, s-ar mai fi închis ochii. Dar cantitatea de pelicule de categoria pană prezentă în Berlinală a fost greu de înghiţit... Şi nu numai în competiţie; dacă ar fi să caracterizez, într-o frază, ce s-a văzut la Berlin, aş zice că Urşii au zburat pe fereastră, locul lor fiind luat de orătănii. Să fiu bine înţeles: nu sînt genul care să se prăpădească după peliculele "grele"! Consider că poţi spune lucruri grave şi serioase şi în filme mai graţioase - de pildă în comedii. Iar mesajele importante nu trebuie transmise doar în drame absconse şi "capodopere" laborioase, ci şi în filme "de consum", entertaining, destinate unui public mai larg. Dar, atunci cînd media peliculelor văzute într-un festival este dată de acest gen de filme, ceva nu e în regulă. Un festival (se presupune că) nu e un simplu "market" - o piaţă de unde-ţi iei porţia de distracţie aşa cum ai deschide televizorul: pentru distracţie - numai pentru distracţie - există, cum spuneam, televizorul... De la un festival (şi mai ales unul de calibrul Berlinului) se aşteaptă altceva: filme îndrăzneţe, problematice, dacă se poate - revelaţii. Or, acestea au lipsit cu desăvîrşire de la ediţia 57! Au fost filme simpatice (unele), plăcute, ataşante, dar insignifiante. Cu fiece zi care trecea, mutrele cronicarilor erau tot mai plouate. La final, nici n-au mai avut energie să ţipe: tonul general a fost de ediţie călduţă, drăguţă, gemütlich. Un fel de "La vie en rose" (titlul filmului de deschidere, regizat de Olivier Dahan, despre viaţa lui Edith Piaf) pe durata celor zece zile de festival. Afară sufla vîntul, era un frig de crăpau pietrele (iarna, la Berlin, nu-i ca primăvara la Cannes sau vara la Veneţia), dar înăuntru, în sălile adunate într-un perimetru de nici un kilometru pătrat, pînă şi dramele cele mai crunte aveau un uşor aer pastel... Cum naiba? Habar n-am. La La vie en rose, de pildă (titlul "internaţional" al franţuzescului La Môme), senzaţia a fost de biografie "curăţică", bine făcută, dar cam fadă - singurul boom al filmului fiind interpretarea pîrjolitoare a tinerei Marion Cotillard, care arde de tot în acest rol dificil. În franceză, "piaf" înseamnă vrăbiuţă (pseudonimul i l-a găsit Louis Leplée, jucat de Gérard Depardieu), iar Cotillard / Piaf chiar dă impresia unei păsări ce se apropie de foc, îşi pîrleşte aripile, ştie că va sfîrşi jumulită de viaţă, dar nu poate renunţa: "Non, je ne regrette rien" este - cum spune şi ea - chiar viaţa ei, iar viaţa ei a fost Muzică, iar Muzica a fost un foc care a făcut-o să ardă pe scenă pînă la ultima suflare. Este un film ambiţios şi destul de reuşit (mizanscena cînd află de moartea iubitului ei Marcel Cerdan este surprinzătoare, amintind de Cassavetes!), dar care nu este totuşi - pînă la urmă - decît un suport pentru formidabila Cotillard şi Vocea (unică) a lui Piaf... Şi totuşi, Marion Cotillard nu a fost considerată demnă de a lua premiul de interpretare feminină, fiindu-i preferată insipida, aseptica şi inexpresiva Nina Hoss, din Yella de Christian Petzold! Este al treilea premiu consecutiv luat de o actriţă germană la Berlin - Wirklich, cred că e deja prea mult!! Cred că cineva trebuie să mai ia o pauză. Cred că cineva ar trebui să le spună juraţilor că gratitudinea faţă de Berlinală este un lucru frumos, dar că se poate exprima şi în alt fel. Şi nici Romola Garai - actriţa din filmul de închidere (Berlinala a avut patru filme franţuzeşti în competiţie, dar premiu n-a luat nici unul!), foarte agreabilul şi destul de neobişnuitul Angel - nu pare să fi avut vreo şansă, deşi ar fi meritat: regizat de François Ozon, filmul este turnat în Anglia, jucat de actori englezi, vorbit (evident) în engleză, ceea ce-l face mai degrabă o ciudăţenie: mă-ntreb, oare la anul, pe vremea asta, va fi nominalizat la César-uri pentru "Cel mai bun film străin" (precum Letters from Iwo Jima al lui Eastwood la Globuri)? Nu-i exclus... Oricum, merită văzut - ca şi foarte franţuzeştile Ne touchez pas la hâche al lui Jacques Rivette (după Balzac) şi Les Témoins al lui André Téchiné; francezii au venit cu filme solide, uneori interesante, chit că - pe undeva - "soft": ecranizarea veteranului Rivette e unul din cele mai scurte filme ale sale, de numai 2 ore şi un sfert (un Rivette "adevărat" bate peste 3 ore!), în timp ce noul film al lui Téchiné, care povesteşte începuturile maladiei SIDA în Franţa, are un ritm de policier şi ton mai curînd senin... Ce mai merita văzut, la Berlinală? Punînd toate secţiunile la un loc, filmul care a luat Ursul de Aur (chinezescul Tuyaâs Marriage), curat, cinstit şi dintr-o bucată, cu o regie eficientă, o imagine bună şi o protagonistă excelentă; italianul In memoria di me, cu totul "altfel" decît filmele italiene din ultimul timp (sec, auster, aproape bressonian); cele două "filme cu good în titlu" (The Good German, respectiv The Good Shepherd), primul regizat de mereu-altul Steven Soderbergh, al doilea de uneori-regizorul Robert De Niro (primul a avut cronici catastrofale în SUA, n-am înţeles de ce!) - filme care, poate nu întîmplător, se întorc în istoria destul de recentă; Interview al lui Steve Buscemi (alt actor convertit la regie), un "remake" - de fapt - al unui film făcut de cineastul olandez Theo Van Gogh (asasinat în plină stradă de un extremist islamic), cu Buscemi însuşi şi o senzaţională Sienna Miller (în secţiunea "Panorama"); filmele-din-afara-competiţiei (The Walker al preşedintelui juriului, Paul Schrader, cu un de-nerecunoscut Woody Harrelson, şi Notes on a Scandal al lui Sir Richard Eyre, cu prodigioasele Judi Dench şi Cate Blanchett); unu-două documentare; şi, poate ceva-ceva pe la scurtmetraje... Categoria pană, cum vă spuneam.
