Toate povestirile sus!

● Radu Niciporuc, Pascal desenează corăbii, Editura Cartea Românească, 2016.

Debutul clujeanului Radu Niciporuc va fi, probabil, cel mai bun debut în proză din acest an și mă bucur să văd entuziasmul criticii în fața cărții sale, cu atît mai mult cu cît e vorba de un volum de povestiri. Succesul de prestigiu instantaneu al acestei cărți de debut nu este însă de natură să-i nedumerească decît pe cei care nu-l cunoșteau pe Radu Niciporuc în postura sa de pasionat și foarte fin traducător din Cortázar, Borges, A.B. Casares, Bolaño, Allende sau Ramón Gómez de la Serna, cîteva din aceste traduceri fiind publicate chiar de către mica și efemera sa editură Fabulator. Pentru că nu poți fi un bun traducător (mai ales din opera unor astfel de scriitori) fără să fii tu însuți un scriitor talentat sau fără să deprinzi, buchisind asemenea scrieri, arta prozei. Alături de această muncă de traducător, atuurile de prozator ale lui Radu Niciporuc vin și din alte două direcții. În primul rînd, din experiența de navigator căpătată în cele cîteva decenii de cînd străbate mările și oceanele lumii ca inginer pentru diverse companii de navigație occidentale (de altfel, după cum singur mărturisește, a învățat spaniola pe nave și în porturi, nu pe băncile amfiteatrelor universitare), ceea ce face ca proza lui să fie, ca imaginar, tematică și stilistică, de două ori exotică: ruptă din viață, și-ncă dintr-una aventuroasă, și placată pe o cunoaștere literară directă, neformatată academic. În al doilea rînd, faptul că debutează cu proză la o vîrstă la care alții au deja o carieră literară, îl scutește de neajunsurile inerente începutului: Radu Niciporuc este, încă de la această primă carte, un scriitor format, cu o voce proprie și un stil aparte. Această carte nu poartă semnele începătorului și nu o văd nici tributară literaturii române (din a cărei tradiție nu pot fi invocați decît doi scriitori: Jean Bart și Radu Tudoran), ar fi putut fi la fel de bine o traducere semnată de Radu Niciporuc.

Cele opt povestiri ale cărții sînt, cu excepția ultimei, proze așa-zis marină­rești narate la persoana întîi de aceeași voce fără nume (dacă nu punem la socoteală singurul loc în care numele naratorului ne este sugerat), care însă joacă mai mult rol de martor decît de protagonist, un observator al naturii umane izolate pe mare, departe de lumea dezlănțuită a uscatului. Într-o singură povestire – „Un bănuț cafeniu“, una dintre cele mai bune din carte, unde drama vieții de cuplu a unui marinar capătă tensiunea unei detective story – îl urmărim acționînd. Naratorul lui Niciporuc este un martor al umanității rătăcitoare pe apă: un inginer electrician retras în propria melancolie, amator de romane, bun cunoscător al naturii umane, care spune poveștile altora, personaje ieșite îndeobște din tipare (plus unul recurent: fascinantul căpitan Tata-Mare, care ține înnodate mai multe fire narative din carte). Deși nu sînt lipsite de momente spectaculoase, povestirile par afluenții unui text mai mare despre destinele, dramele și obsesiile omului în confruntarea cu propriile oceane. Vastitatea apei izolează omul, îl încearcă, îl rătăcește, îl afundă sau îl scoate la suprafață conform cu propriile variații și naufragii interioare.

În „Delfinii“ urmărim salvarea in extremis, cu ajutorul delfinilor, a unui „lungan negricios cu dinți strîmbi și privire pierdută“, care se aruncă în apele oceanului afectat de claustrare și hipnotizat de privirea statuetei unei zeități africane. În „Don’t kill me, my friend“, proza cu cele mai profunde conotații morale și cu cel mai tragic protagonist, un fugar dintr-o dictatură militară africană sfîrșește, la propriu și la figurat, după un scurt și iluzoriu ocol pe mare în căutarea libertății, în fața fraților săi fanatizați și înarmați. Un alt „negrișor“ dramatic este și hoțul din „Pînda“, care încearcă să-și găsească un loc în circuitul traficului cu mărfuri de contrabandă. În povestirea titulară, cea mai întinsă și mai ambițioasă din carte, portretul unui căpitan de vapor charismatic, un nobil cu nume de filozof și manifestări de poet, se conturează, misterios, inclusiv din tușele grosolane ale unui alt căpitan, Emmanuel, un tip rudimentar. Aceasta este o proză cu o bătaie mai lungă, căci oferă, în planul secund, o metaforă deopotrivă a magiei și a forței povestirii: invidios pe aura mistică a capitanului Pascal, căpitanul Emmanuel, un fel de negativ al său, se prevalează de regulament pentru a-l ține pe vasul său, mai mult decît e necesar, pe inginerul-narator/povestitor, încercînd în tot acest timp să denatureze legenda celuilalt. La un alt nivel, povestirea aduce omagiul cuvenit unei lumi a navigației în schimbare, oferindu-i patina nostalgiei. Navele Soltera și Marseille devin ele însele personajele fabuloase ale perioadei romantice a navigației, așa cum, în „Marinarul de pe Șumen“, elegantul și impunătorul vrachier Lucky Trader înfruntă oceanele pe stil vechi, fără tehnologia de navigare computerizată.

A fost deja invocată proza lui Joseph Conrad (nici nu se putea altfel), dar în egală măsură se poate vorbi și de povestirile maritime din Pacificul de Sud ale lui Jack London, povestiri mai puțin cunoscute la noi. La nivel stilistic, dincolo de limbajul aparte marcat de termenii specifici (notele de subsol cu definiții sînt frecvente), fraza lui Radu Niciporuc, sofisticată și atent construită, are fluență, dar, mai ales, frumuseți seducătoare și subtilități care îmbie la recitire. Nu în puține locuri trebuie să citești cu multă atenție pentru a întrevedea ceea ce autorul a avut eleganța de a nu arăta cu degetul.

Într-o literatură lipsită de scriitori aventurieri sau cu experiențe de viață neobișnuite și cu prea puțini stiliști adevărați, debutul cu proză scurtă al lui Radu Niciporuc este, ca să spun așa, mai mult decît o briză proaspătă. Am convingerea că literatura noastră a cîștigat un autor singular.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

_*****

Radu NICIPORUC

Frapieră cu capac (fragment)

Deschisă spre estuar, terasa mă îndemnase să aştept acolo ultimele ceasuri ale după-amiezii. În locul acela soarele anestezia culorile şi doar în­tr un tîrziu le restituia strălucirea. Îmi plăcea febra lor de la începutul înserării, lumina prelinsă pe frunzele alungite şi norii ca nişte clătite albe, din care cupele florilor captau ultimii fotoni. Iar dacă în astfel de momente se întîmpla să am în preajmă un chelner sprinten şi o fată de companie, puteam să mă amăgesc că lucrurile se păstrau în logica subterfugiilor suportabile. Nu sînt atras în mod deosebit de genul acesta de prezenţe, nu mai mult, în orice caz, decît majoritatea masculină a breslei. Drept pentru care mă ridic întotdeauna de la masă, trag scaunul şi pe fiinţa dispusă să-mi ţină de urît o poftesc să se aşeze.

Aşa cum s-a aşezat şi fata de lîngă umbrelă, aruncînd scurte priviri împrejur, în timp ce obrajii i se împurpuraseră uşor, iar mîinile, cu un gest care mă tulbură întotdeauna, îi petrecură fusta peste genunchi, rămînînd liniştite acolo. O vreme ne-am uitat unul la altul, fără să scoatem un cuvînt, apoi a căutat ceva în poşetuţa pe care o purta la bandulieră şi m-a întrebat dacă putea să fumeze. Într-o situaţie asemănătoare, colegele ei şi-ar fi aprins ţigările din prima şi m-ar fi întrebat – înainte să-şi turuie recitativul garnisit cu nume de piloţi, nave, fotbalişti sau vedete de cinema, fără să uite de raidurile poliţiei portuare – cînd era programată plecarea. Nu că n-ar fi ştiut cu cine aveau de-a face, dar voiau să se mai aigure o dată, şi-ţi treceau pe la ureche glasurile lor roase de fum, în care prefăcătoria nu mai avea de mult ultimul cuvînt. Abia după aceea ar fi lansat, ca pe-o simplă formalitate, întrebarea esenţială, deşi intuiţia le spusese deja dacă ar fi trebuit, sau nu, să schimbe localul.

Aşa cum stătea, cu spatele la palmierii învioraţi de briză, o rază aurie i se arcui peste unul dintre pomeţi: coborî spre lobul urechii drepte, apoi o luă în sus, pe o linie paralelă cu bărbia.

– Încerc să ghicesc cum te cheamă, i-am spus.

(din volumul Pascal desenează corăbii)