Singur printre textieri

● Florin Dumitrescu, Dodii, Editura Nemira, 2016. 

Florin Dumitrescu (n. 1966) este cel mai prolific textier de la noi. A colaborat cu cîteva zeci de artiști și trupe, și numai pentru Sarmalele Reci a compus versurile a peste o sută de piese. Multe din versurile pop-rock-ului românesc din ultimii treizeci de ani care-au intrat în memoria colectivă îi aparțin fără, poate, să știm că-s ale lui. Dar Florin Dumitrescu este și un poet special. Debutul său în poezie s-a produs în 1997 cu volumul premiat Ana are mere, după care a mai publicat încă două cărți: ÎNcîntece (2007) și Dodii. Poeziile sale figurează și în volumul colectiv Marfă din 1996, precum și în sequel-ul Marfă reîncărcată (Brumar, 2011), semn că interesul lui Florin Dumitrescu pentru „poezia citită“ a fost constant, chiar dacă s-a manifestat, în cărți, la distanțe mari de timp.

De altfel, e foarte interesant de urmărit această dualitate creatoare a lui Florin Dumitrescu, ale cărui texte pentru muzică (deși poetice) și versuri pentru cărți (deși muzicale) sînt două entități lirice distincte, care, în ciuda elementelor comune, rareori se întîlnesc. Citite, textele scrise pentru cîntece nu „sună“ la fel de bine, iar dacă ar fi cîntate, versurile din cărți ar avea nevoie de o cu totul altă muzică, poate un folk de avangardă, poate ceva electro-experimental. Textul pentru o piesă precum „Violeta (duce găleata la gunoi)“, de pe albumul Țara te vrea prost al Sarmalelor Reci, face parte din același univers imaginar precum poemul „Zeuții“ din acest volum (evocarea nostalgică a unor episoade din copilăria de la bloc), dar sînt două creații diferite, deopotrivă prin limbaj și prin structura compoziției. De aceea, cînd vine vorba de Florin Dumitrescu, se pot invoca și cantautori foarte buni care și-au scris textele propriilor piese (precum regretații Nicu Vladimir, Dorin Liviu Zaharia și Valeriu Sterian sau Nicu Alifantis, Mircea Florian și Alexandru Andrieș), dar încă și mai bine pot fi aduși în discuție poeți precum Ion Barbu, Cezar Ivănescu, Leonid Dimov, Șerban Foarță, Florin Bican sau Sorin Gherguț. Tradiția de la care se revendică textele/versurile lui Florin Dumitrescu coboară deopotrivă la baladele populare (balcanismul este un filon evident în imaginarul textierului), trece prin dadaismul și ermetismul modernist (două curente fundamental muzicale) și cochetează cu manierismul pentru a ajunge, în cele din urmă, la folclorul urban și la „feeling“-ul contemporan. Motiv pentru care eu văd în mica operă a lui Florin Dumitrescu o manifestare specială a postmodernismului poetic de la noi.

Spuneam cu altă ocazie că l-am perceput dintotdeauna pe Florin Dumitrescu ca pe un baladist ermetic, un tragi-ludic manierist dexter, ca şi cum ar scrie cu spiritul lui Ion Barbu pe un umăr și cu al lui Şerban Foarţă pe celălalt. Poemul titular este o ars poetica, iar referințele, la vedere: „…și tu precitești / și nădăiești de vești / din Uvedenrode? // Principiul i-un prinț / captiv în năzgodii: / vădește se-n dodii? / Eu sper crez și simț“. Pasionat pînă la obsesie de cuvinte potrivite în ritm şi rimă, cu un simț deosebit al muzicalității şi o nevoie acută de sens, Florin Dumitrescu distilează „frumuseți și prețuri noi“ dintr-o vastă tradiție poetică transplantată în decoruri contemporane. Jocul său cu limbajul şi cu formele fixe ale poeziei, pe care le manipulează după bunul plac, creează versuri incantatorii prin muzicalitate și ermetice ca sens („univers în vers obvers“). Din raţiuni ritmice și fonetice (unele aliterații sînt spectaculoase: „prin rîvna care ne animă / de-a da de noima unanimă“ sau „fir de pai de fîn în ploaie / pai din clăi de fîn uscat“), Florin Dumitrescu găsește noi forme de dispunere şi de manipulare a limbajului, care, mixînd banalul cu divinul, cotidianul rememorat cu metafizicul ghicit, camuflează sensul a cărui căutare are loc printr-o exacerbare a simțurilor (vezi și poemul reprodus mai jos). Alături de dimensiunea sonoră a descîntecelor și incantațiilor (s-ar putea spune că întreaga poezie a lui Florin Dumitrescu este o încercare de revrăjire a limbajului), multe poezii folosesc instrumentarul vizual: telescoape și ocheane, unelte ale apropierii, dar și oglinzi și caleidoscoape, obiecte prin excelență ale iluziei optice („într un strop imens / să întrevezi un sens“ sau „măcar o pată de condens / ceva care să dea un sens / teofaniilor mele“).

Versurile sale tăiate cu exactitatea unui metronom (chiar și cînd există aritmii), cuvintele alese cu mare grijă (lexicul lui Florin Dumitrescu, care uneori trimite la dicționar, creează un efect de exotism levantin atunci cînd nu împrumută din englezismele intrate în vorbirea curentă) urmărind deopotrivă efectul sonor şi pe cel semantic, pot lăsa uneori impresia de gratuitate şi ludic, dar tocmai acest aparent contrast dintre formă şi conţinut este o mare sursă de dramatism. Poezii precum „Fata de la carne“, „Mi-am lăsat rînd“, „Zeuții“, precum și straniul cliclu „Coada sirenelor“ ori mai vechea „Fata ’care-o știu eu“ amintesc de episoadele onirice ale lui Leonid Dimov, și pe coperta a patra a cărții, Luminița Corneanu invocă pertinent „știința de a masca angoasele în poeme luxuriante, doldora de obiecte și detalii care să fure ochiul cititorului“. Căci muzicalitatea (aliterației sau a enumerărilor), cadenţa, ingeniozitatea lexicală şi frivolitate tematică denotă, în ciuda umorului, o percepţie gravă a existenţei văzute în latura ei derizorie și efemeră („fire de viață care-nșiri / strălucirile cu jegul“). Astfel, un poem („Verde crunt“) despre trotuarul cu asfalt crăpat devine o meditaţie asupra trecerii timpului și a puterii regeneratoare a vieții, descrierea zbaterii unui gușter între degete dezvoltă o analogie a dispariției, iar ceea ce pare a fi un elogiu al dudelor camuflează, de fapt, o elegie a devenirii. Sub stratul ludic, pulsează foarte multă nostalgie în poemele lui Florin Dumitrescu care, cînd nu vorbesc despre sfîrșitul copilăriei și de trecerea prin vîrstele timpului (amintirea e importantă, la fel și visul), mustesc de moarte. Poemul „În floare“, o suită de catrene cu versuri scurte, este un fel de imn sinestezic al degradării și transformării.

Florin Dumitrescu merită citit, nu doar ascultat. Iar această nouă carte a sa, cu titlu înșelător (căci vorbirea în dodii înseamnă rostirea de vorbe aiurea, fără sens), face cinste excelentei colecții de poezie „Vorpal“ coordonate de Svetlana Cârstean, colecție pe care țin să o recomand și cu această ocazie. Cine-ar fi crezut vreodată că Editura Nemira ar putea însemna ceva (și) pentru poezia românească?! 

Florin Dumitrescu va fi invitatul meu în emisiunea All You Can Read de luni, 20 martie, de la ora 22, la Radio Seven (103,4 FM sau online la www.7radio.ro).

Florin DUMITRESCU 
Hipertreaz 

Înot într-un ocean de gablonț
Universul face cîrlionți
secretă zulufi iar aceștia ciucuri
Mă sperii și-n același timp mă bucur
de fiecare-ntorsătură de fiecare pliu
al sorții care mă menține viu 

Nenumăratele corole de minuni
ale nesfîrșitelor lumi
se dilată se telescopează
sub privirea mea hipertrează
Sînt insule plauri sau continente
dislocîndu-se lente
ciucur cu ciucur zuluf cu zuluf
Viața-i un miracol sau un bluf 

Sînt moșneag copil sau adult
Am trăit prea puțin sau prea mult
Concentrez totul într-un glob diform
și aștept să adorm