Scrisoarea deschisă, povestea continuă

● Mariana Marin, Scrisoare deschisă, CD-carte, poeme rostite la Radio (1991-2002), „Cuvînt înainte“ de Nicolae Manolescu, ilustraţii de Tudor Jebeleanu, Editura Casa Radio, 2014. 

Era şi timpul ca, după mai bine de un deceniu de la dispariţia ei prematură, să mai apară un volum cu poemele Marianei Marin (1956-2003). Iar această CD-carte – conţinînd 27 de poezii plus un mic interviu despre şi versuri de Virgil Mazilescu (totul însumînd 34 de minute cu vocea poetei), la fel de multe ilustraţii de Tudor Jebeleanu, un „Cuvînt înainte“ de Nicolae Manolescu şi încă cinci mărturii ale colegilor de generaţie: Romulus Bucur, Mircea Cărtărescu, Bogdan Ghiu, Florin Iaru şi Ion Bogdan Lefter –, această ediţie cu puţin din toate este un cadou neaşteptat, oferit pe final de an de minunata editură Casa Radio.

Foarte inspirat felul în care a fost gîndită CD-cartea! Introducerea o face Nicolae Manolescu, cel care în anii ’80 conducea şedinţele Cenaclului de Luni şi care îşi aminteşte că cea dintîi lectură a poetei în faţa tinerilor poeţi şi critici optzecişti „a fost un răsunător insucces“. Manolescu o vede acum, poate şi atunci, ca pe „o excepţie greu de tolerat“: „Obsedată de condiţia tragică a artistului, poeta nu vorbea pe înţelesul Cenzurii şi nici măcar nu avea dispensa datorată de congeneri caracterului ludic-înşelător al discursului.“ Mircea Cărtărescu vede poezia Marianei Marin tot ca pe un discurs hibrid în cenaclul lunedist: „Dintre influenţe, le-a păstrat pe cele metafizic-expresioniste specifice poeziei transilvane; de asemenea, a descoperit militantismul politic şi social al poeţilor germani din România. A rezultat un alt fel de poezie decît cea tipic optzecistă: o rostire gravă, sinceră, etică în esenţa ei, o poezie a răului existenţial şi a ororii istoriei.“ Despre formula ei poetică vorbeşte şi Ion Bogdan Lefter, care nu o desparte atît de mult de optzecişti, precum o fac cei doi deja menţionaţi, spunînd chiar că poezia ei s-ar putea să nu fie pe deplin şi exact înţeleasă: „Versurile ei sînt, într-un anumit sens, înşelătoare, mizînd pe un echilibru fin între conţinut şi formă: îşi asumă cu vizibilă francheţe o atitudine fermă, intransigentă faţă de un sistem opresiv şi, în genere, faţă de toate «relele lumii», cu toate riscurile, reale şi deloc mici în anii ’80; dar construiesc atari mesaje şi efecte de directeţe cu mijloace, de fapt, sofisticate, pe o gamă stilistică amplă, în care se regăsesc o parte dintre procedeele predilecte ale congenerilor săi (narativism atent regizat, discurs «biografist», metafore concret-abstracte, intertextualisme ş.a.m.d.), cu tendinţa de a generaliza parabolic, de unde aspectul de pildă morală al multor poeme.“ Un poem precum „Atelierele“, unul dintre cele mai bune, îi dă dreptate lui I.B. Lefter, altele însă îl contrazic. Oricum, cele 26 de poeme rostite la Radio, dintre cele apărute în volumele

şi

plus unul rămas inedit (cel care dă şi titlul CD-cărţii), conturează o imagine destul de limpede a poeticii Marianei Marin. 

Secţiunea „Madi“, în care colegii de generaţie, ascultîndu-i vocea pe CD (după ultima înregistrare, Mariana Marin a mai trăit doar cîteva luni şi fiecare urmăreşte inflexiunile vocii pentru a-i surprinde „sfîrşeala“), şi-o amintesc pe poetă în diverse ipostaze şi istorisesc mici întîmplări sau doar gesturi şi vorbe, este emoţionantă. Titlul CD-cărţii funcţionează şi în sens invers, căci evocările prietenilor poetei sînt, ca şi poemele sale, tot o scrisoare deschisă, una plină de dragoste.   

● Ioana Pârvulescu, Cum continuă povestea, Humanitas, 2014.  

Cînd Mariana Marin îşi publica a doua carte de poezie, Ioana Pârvulescu se pregătea pentru semidebutul într-un volum colectiv cu nu mai puţin de doisprezece alţi poeţi. E singura care a rămas în literatură din acel contingent. După volumul individual de debut,

apărut în 1990, Ioana Pârvulescu s-a orientat exclusiv spre eseistica literară şi roman. „Mi-am luat rămas bun pentru totdeauna, cum am crezut, de la propria poezie. Mi-am potolit nevoia de poem în traduceri (Angelus Silesius, Rilke, ocazional şi contemporani, ca Jan Koneffke), precum şi în alcătuirea antologiei

În sens mai cuprinzător, căutînd să aflu cu ce rimează lumea sau măcar să găsesc rimele lumii, doar din cînd în cînd foarte limpezi, am trăit mereu în poezie“, spune scriitoarea în „Cuvîntul înainte“ al acestui „jurnal acumulat interior de-a lungul anilor“, pe care-l vede „chiar ultima carte de poezie din viaţa mea“. 

Cu grija pentru formă şi structură cu care ne-a obişnuit în mai toate cărţile sale, Ioana Pârvulescu a gîndit această carte ca pe şapte jurnale de cîte-o săptămînă, alcătuite fiecare din cîte şapte poeme. Simplitatea poemelor e concurată doar de eleganţa formei şi de o anumită uşurătate a rimării („rimele mele apar doar uneori şi nu neapărat la sfîrşit de vers, adică se arată la fel de arbitrar ca potrivirile în existenţa de zi cu zi“). De altfel, în numita antologie a poeziei de dragoste

(Humanitas, 2006), Ioana Pârvulescu dădea o replică poemului lui Şerban Foarţă „Despre ethernul pheminin“, scriind un poem manierist în oglindă, intitulat „Despre ethernul masculin“. (Aşa şi cu) poemele din această carte, unele perechi, sînt aranjate simetric şi-şi răspund unele altora. Cu titlurile la final, cîteva sînt construite ca nişte definiţii/ghicitori, sînt cvasiaforistice sau se apropie de pilde şi de fabule (vezi poemele cu păianjeni care mi-au amintit de „Scară la cer“, poemul lui Marin Sorescu din ultimul său volum –

), sînt dialoguri imaginare, interogaţii sau „invocaţii retorice“, simili-sonete de dragoste sau psalmi, ori mici confesiuni pornind de la note de lectură.  

Indiferent de forma pe care o îmbracă discursul fiecărui poem în parte, versurile – deopotrivă delicate şi grave, introspective şi elegiace, inteligente şi sensibile – conţin ceea ce aş putea numi o filozofie de buzunar, învăţături de viaţă pentru propria folosinţă. „Un jurnal pe care l-am acumulat interior de-a lungul anilor şi căruia acum i-a venit momentul: încercări primejdioase de a înţelege şi prinde în vers lumea, cu mine cu tot în ea, pentru că poezia are acces la lucruri imposibil de exprimat în orice alte vorbe «pe-nţeles». Cred că în poezie se pot spune în cuvinte inocente lucruri mult mai dure decît în proză“, mai spune Ioana Pârvulescu în „lămuririle“ care deschid cartea, reluînd ideea într-un foarte frumos poem despre limbaj, intitulat „Instrumentistul“: „Noi sîntem instrumente pentru cuvînt / facem doar ce vrea el / virtuozul Instrumentist. / Nu cîntă niciodată la fel / deşi notele sînt aceleaşi.“ Şi, într-adevăr, sînt multe cuvinte aparent inocente în aceste retro-poeme care vorbesc, cu simplitate dezarmantă, despre Eros, Thanatos, Genesis, Dumnezeu, memorie, destin ş.a.  

(cu semnul de întrebare invizibil, dar nu absent) este o delicată carte de poeme întoarse spre sine, venită după o serie de cărţi întoarse spre trecut.

Citiţi aici un poem de Ioana Pârvulescu.