„Nu există proză scurtă pentru că nu sînt reviste și premii care s-o stimuleze sau nu există reviste și premii pentru că oricum nu se scrie proză ­scurtă?“ Puneam această întrebare cvasi-retorică acum trei ani, chiar în această rubrică, la apariţia primului număr al revistei trimestriale de proză scurtă Iocan (editată de Vellant). La vremea aceea, nu exista nici un premiu literar, nici un festival, nici un colocviu critic, nici măcar un site dedicat exclusiv genului scurt. Trei ani mai tîrziu, bilanţul revistei Iocan arată impresionant: în cele şase numere au publicat proză scurtă nu mai puţin de 68 de scriitori (dintre care 30 de scriitoare), jumătate dintre aceştia apărînd pentru prima dată într-o revistă tipărită pe hîrtie. După un an editorial 2017 foarte bun pentru proza scurtă (peste 20 de titluri româneşti, noi şi reeditări), tocmai va avea loc prima ediţie a Premiului Iocan, acordat celui mai bun volum de proză scurtă al anului trecut. De la Premiile ASPRO, acordate ultima dată în anul 2004, la noi n-a mai existat nici un alt premiu dedicat exclusiv acestui gen.

Poate nu e o întîmplare faptul că deja cele mai premiate cărţi de ficţiune de anul trecut sînt două volume de proză scurtă: Mandarina de Răzvan Petrescu a primit deja Premiul pentru Proză al revistei Observator cultural şi Premiul Național „Ziarul de Iași“; iar Copilăria lui Kaspar Hauser de Bogdan-Alexandru Stănescu a primit Premiul Radio România Cultural şi Premiul „Nepotu’ lui Thoreau“. Poate că asistăm cu adevărat la un reviriment al prozei scurte şi la o maturizare a juriilor literare de la noi care, iată, îndrăznesc să nu mai dea Cezarul romanului. Poate că tocmai activitatea revistei Iocan a stimulat revenirea genului scurt; în mod cert, prin acordarea acestui premiu (în valoare de o mie de euro), va slăbi şi prejudecata aşa-zisului gen minor.

Chestiunea rămîne însă actuală: de ce nu există secțiuni speciale în cadrul marilor premii literare, şi pentru proza scurtă, pusă întotdeauna să concureze, fără șanse reale, cu romanul? (De ce) premiile literare favorizează tacit romanele, în detrimentul prozei scurte? Dacă lumea literară dă premii poeziei, întrucît consideră că e important să fie recunoscută și promovată, de ce nu se întîmplă același lucru și cu proza scurtă? Aceste întrebări erau formulate acum cîţiva ani chiar în SUA, patria short-stories-urilor, într-un articol scris de Lincoln Michel (redactorul-șef al revistei online electricliterature.com, el însuși autor de proză scurtă, editor de antologii de povestiri),  intitulat Should Literary Awards Do More to Recognise Short Stories?. Lincoln Michel sublinia neconcordanța dintre prestigiul de care se bucură proza scurtă și insuficienta recunoaștere din partea premiilor literare, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care genul scurt nu ajunge să-şi vîndă bine nici măcar vîrfurile („Îi venerăm pe autorii de povestiri, dar publicul nu-i prea citește“). Lincoln Michel pornea discuția de la premiile care adună toată ficțiunea într-o singură categorie: National Book Award, Pulitzer, National Book Critics Circle Award – excepţie făcînd premiile de gen: SF (Hugo și Nebula), fantasy (World Fantasy Award), mystery (Edgars), romance (RITA) sau horror (Bram Stoker și Shirley Jackson) – asta în condițiile în care pentru non-ficțiune există uneori și cîte patru categorii: „Nici unul dintre aceste premii nu are o secțiune separată pentru proza scurtă, în ciuda faptului că e vorba de un cu totul alt gen. În teorie, e drăguț să pui povestirile laolaltă cu romanele, pare că le acorzi aceeași importanță. În realitate însă, volumele de povestiri rareori și cîștigă. În ultimii 15 ani, nici o carte de proză scurtă nu a cîștigat Pulitzer-ul.“ (s.m.) Dar dacă National Book Award s-a mai acordat şi povestirilor (în 2014 pentru Phil Klay cu Redeploymenti, şi imediat în 2015 pentru Adam Johnson cu Fortune Smiles), americanii oricum avînd cel puţin trei premii prestigioase dedicate genului scurt (The Story Prize, O. Henry Prize şi The Pushcart Prize), la noi Premiul Iocan vine să echilibreze balanţa genurilor după un deceniu şi jumătate de favoritism romanesc.

Care sînt cele cinci cărţi nominalizate de editorii revistei Iocan? Iată-le, în ordinea alfabetică a numelui autorilor.

Misterul maşinuţelor chinezeşti (Polirom) de Florin Irimia (n. 1976): patruzeci de proze/secvenţe confesive şi introspective ale (cele mai multe) aceluiaşi bărbat ajuns la vîrsta critică la care simte nevoia acută de a se împăca cu trecutul traumatizant al copilăriei. O carte în fărîme despre abuzul emoţional şi violenţa din sînul unei familii disfuncţionale.

Mandarina (Curtea Veche), comeback-ul lui Răzvan Petrescu (n. 1956) după exact douăzeci de ani: o lucrare deopotrivă rafinată şi dură, de o inventivitate extremă, cu accente auto-referenţiale, dar şi nenumărate tuşe clinice, în aceeaşi dimensiune plină de excese a tragismului şi a comicului, unde graniţele fine dintre satiră şi parodic, dintre farsă şi absurd, dintre elegie şi parabolă ajung deseori să şocheze.

Tot spaţiul dintre gîndurile mele (Polirom) de Bogdan Răileanu (n. 1980): povestiri (de debut) inspirate de realitatea prezentului, în care personaje aparţinînd clasei de mijloc se confruntă cu probleme de cuplu şi ale societăţii momentului, într-o proză alertă, imaginativă, cu mult dialog, limbaj explicit şi umor.

Copilăria lui Kaspar Hauser (Polirom) de Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979): douăsprezece povestiri, avînd acelaşi narator, care spun povestea maturizării unui băiat în cartierele şi şantierele Bucureştiului, băiat surprins în perioada confuză, pitorească şi spectaculoasă a trecerii de la comunismul absurd şi şters la capitalismul sălbatic postrevoluţionar.

Pereţi subţiri (Polirom) de Ana Maria Sandu (n. 1974): 17 povestiri de sine stătătoare, avînd în centru cupluri de bătrîni şi tineri, văduvi şi divorţaţi, cupluri aflate la început sau în relaţii disfuncţionale, trăind la comun în acelaşi bloc cu patru etaje. Viaţa la bloc este o simfonie de amintiri, confesiuni, secrete şi bîrfe în care micile şi marile bucurii sau tristeţi se desfăşoară ca-ntr-un serial de palier.

Acestea fiind spuse, joi, 31 mai, de la ora 19, la Teatrul Apollo (str. Ion Brezoianu 23-25), juriul format din editorii revistei – Florin Iaru, Cristian Teodorescu, Dan Pleşa şi cu mine, împreună cu invitata specială a primei ediţii, actriţa Ana Ularu, va acorda Premiul Iocan în cea mai scurtă gală de premiere, urmată de concertul acustic al trupei Adam’s Nest. Va fi, sper, începutul unei frumoase tradiţii de celebrare a genului scurt, prea multă vreme ignorat la noi.