Poeta Medeea Iancu a fost recent sancționată contravențional printr-un avertisment scris de Inspectoratul de Poliție din Botoșani, ceea ce înseamnă că va fi amendată în cazul în care recidivează. Dar ce „crimă“ a comis Medeea Iancu? Simplu spus, a citit un poem. Dar iată întreaga poveste, pentru cine n-a aflat-o încă din presă, desprinsă parcă dintr-o proză de Ilf & Petrov.

La începutul anului, pe 15 ianuarie, în cadrul „Zilelor Mihai Eminescu“ de la Botoşani, se decernează Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ (al cărui trofeu, apropo, este sfințit la biserică), cea mai importantă distincție pentru poezie de la noi, asta pînă acum trei ani, cînd s-a mînărit votul juriului pentru a se acorda unui poet mediocru. Anul acesta, Gala decernării a fost deschisă de un eveniment al editurii Cartea Românească, ce a decis să-și premieze cîțiva scriitori (situație absurdă, unică în lume, în care o editură își premiază propriile cărți). Printre aceștia s-a numărat şi poeta Medeea Iancu. Volumul ei de poezie de anul trecut, Delacroix este tabu: suita romînească (grafia cu „î“ este intenționată), altfel întru totul remarcabil şi, în felul său, unic la noi, merita să devină cunoscut datorită valorii sale artistice și nu din cauza scandalului ce a urmat. Cert e că, date fiind situația și momentul, deopotrivă al evenimentului și al țării, poeta a făcut ce trebuia: a urcat pe scena Casei Tineretului și, în fața unui public alcătuit din personalități politice și culturale locale și naționale (inclusiv Paul Brummell, ambasadorul Marii Britanii), a recitat un poem-manifest inedit, dar în spiritul cărții sale premiate. Publicul din sală a reacționat conform cu propriile gusturi literare și principii morale: unii au vociferat și au apostrofat-o, alții au părăsit sala indignați și ofensați de limbajul explicit al infamului poem (pe care îl puteți citi mai jos), cei mai mulți însă au ascultat.

Gellu Dorian, organizatorul Galei, altfel și el poet, a descris momentul ca fiind „regretabil“; Călin Vlasie, directorul editurii, și acesta poet, a scuzat poemul afirmînd că botoșenenii „nu sînt un public experimental“; iar Antena 1 a făcut un reportaj despre incidentul „poemului cu conținut pornografic și feminist“. Reacțiile pe rețelele sociale au fost, în general, dezaprobatoare, conforme, de altfel, și cu nivelul foarte prost al educației literare dobîndite în școala românească, și cu nivelul scăzut de civilitate din societate, poeta fiind numită „nulitatea“, „scîrboasa feministă“, „degenerata“, „debusolata“, „nefututa“ etc., atunci cînd n-a fost, chipurile, făcută de rîs („ei îi trebuia un dildo negru, nu un premiu“) ori blestemată de-a dreptul („sper să o pedepsească Universul și să rămînă eșuată în sexualitate neîmplinită și nefericire“).

Constrînsă de amploarea mediatică a scandalului, Medeea Iancu și-a apărat poemul „considerat vulgar“ explicîndu-l pe înțelesul tuturor, astfel: „Am citit un manifest feminist împotriva violenţei asupra femeilor, a violatorilor și misoginismului. Am folosit în poem cîteva citate din alţi poeţi şi, din punctul meu de vedere, poezia ar trebui să aducă o schimbare pozitivă în vieţile noastre. Nu a fost împotriva oraşului Botoşani sau a imaginii lui Mihai Eminescu, a fost doar un manifest feminist care ar trebui să ridice semne de întrebare asupra violenţei care există în România.“ După cum s-a văzut, reacțiile stîrnite au justificat doar ele necesitatea bietului poem-colaj, nu mai spun de realitatea faptului că trăim într-o cultură misogină, că sîntem o țară cu o incidență enormă a violenței domestice (33.000 de femei bătute fac anual plîngere şi peste o sută sînt ucise în bătaie), o țară cu legi blînde pentru violatori (vezi cazul celor șapte violatori vasluieni din 2015, beneficiari între timp ai recursului compensatoriu).

Dar asta n-a fost tot. Un așa-zis scriitor pe nume Ionuț Caragea (un scriitor adevărat știe că literatura se scrie cu toate cuvintele unei limbi, nu doar cu cele frumoase, delicate și inofensive) și-a turnat colega de literatură pentru „versuri pornografice și defăimătoare […] care își bat joc de țara noastră și de valorile noastre naționale“ prin invocarea Articolului 30, punctul 7, din Constituție (cel care spune că „sînt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii […] precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri“), sesizînd Administrația Prezidențială, care însă a declinat reclamația către Inspectoratul Județean de Poliție Botoșani. Nu insist asupra prezumției de cunoaștere artistică pe care Poliția botoșăneană și-a atribuit-o, din vanitate și/sau prostie, în momentul în care a decis că recitarea unui poem, fie el și cu limbaj explicit, intră sub incidența art. 2, alin. 1 din Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991; dar aș ridica aici cîteva întrebări deloc retorice legate de această lege foarte veche, perfect ambiguă și absolut echivocă cel puțin în relația cu actul artistic.

Cum, față de cine și, mai ales, cine este în măsură să considere o operă literară drept „un act obscen“? Ce înseamnă „expresie jignitoare și vulgară“ în (con)textul literar? În ce condiții recitarea unui poem este „de natură să tulbure ordinea și liniștea publică“? Cum își poate argumenta cineva „demnitatea lezată“ în fața unor versuri? Cetățenii, oricine ar fi aceștia, trebuie să fie apărați prin lege de o potențială indignare în fața unui text literar? Și cum se poate cuantifica, moral și legal vorbind, această presupusă/posibilă indignare? Există grade de toleranță în funcție de natura acestei indignări? Cine apără „onoarea instituțiilor publice“ ale țării în fața libertăților artei create de propriii ei cetățeni liberi? Sînt nația/națiunea/neamul, orice ar însemna aceste concepte, mai presus de artă? Și în(tre) ce limite/granițe? Aparent, la aceste întrebări strivitoare, ce țin deopotrivă de etică şi filozofie, teorie literară și drept civil, comisarii Viorel Șerbănoiu și Paul Iulian Tapalagă de la Inspectoratul Județean de Poliție Botoșani n-au (avut) nici o problemă să răspundă tranșant în termen de cîteva zile lucrătoare.

„Un poem să fie luat în considerare / trebuie să devină o crimă“ şi „Poliţia romînă care a învinuit / victima să fie binecuvîntată“, dar „poemul meu e un act de libertate“ ş.a. scria anticipativ Medeea Iancu în cartea sa, una dintre cele mai actuale şi mai curajoase, deopotrivă estetic și politic, confesiuni-revoltă publicate vreodată la noi. O carte căreia obscenitatea sancțiunii polițiștilor îi conferă, iată, legitimitate şi îi aduce, în mod ironic, un nesperat omagiu.

Foto: A. Mogojan

***

Medeea IANCU 

„Eu sînt tipa pe care aţi hărţuit-o, tipa pe care aţi numit-o curvă, prostituată
Persoană, persoană, persoană
Eu sînt tipa pe care o urîţi, aş fi trebuit să fiu băiat, astfel aş fi lîngă voi
Şi dacă un poet ejaculează pe faţa unei femei este artă
Şi dacă un poet fute o femeie în timp ce doarme este artă, nu viol
Îmi pare rău, nu sînt poemul victimei pe care îl aşteptaţi
Îmi pare rău nu sînt poeta europeană, cool, nu sînt tipa care spune la microfon: eroul este un bărbat
Nu sînt poemul care să te excite, nu sînt poemul în care să mă forţezi
Nu am scris suficient de bine pentru tine, Romînia, nu am fost suficient de cuminte pentru tine, Romînia
Nu am spus nimănui, Romînia
Nu ţi-am lăudat suficient violul, Romînia, nu ţi-am slăvit eroii, Romînia, nu ţi-am citit scriitorii, Romînia
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului, Amin, Amin, Amin a spus curva
A spus prostituata, a spus mama şi fiica
Îmi pare rău, nu m-am sinucis, Romînia, îmi pare rău, nu sînt strofa ta preferată despre sex,
Poemul despre viol eşti tu, Romînia, poemul despre hărţuire eşti tu, Romînia, poemul despre abuz eşti tu, Romînia
Îţi introduc penisul meu lung şi negru în pîntec, Romînia
Mai ştii? Aplaudaţi. Aplaudaţi. Aplaudaţi…
Nu sînt pornografia ta, Romînia, nu voi aştepta întinsă să-mi faci felul
Nu sînt gluma ta despre viol, în literatură nu se discută despre asta, în familie nu se discută despre asta
Şi noi fetele aşa murim şi tu, Romînia, spui mereu: poetul, poetul, poetul“