Poezia e viaţa
Trebuie să fii Angela Marinescu ca să autorizezi un portret/autoportret precum cel alcătuit de un cristian în seria aniversară de la Editura Paralela 45. Trebuie, adică, să-ţi pese (la incredibil de fireasca vîrstă de 70 ani, după o viaţă de boală gravă) de coerenţa propriilor convingeri mai mult decît de insolitul lor, să-ţi pese de felul în care se coagulează o poetică a violenţei şi a autodistrugerii mai degrabă decît de inevitabilele contradicţii ale gustului propriu în privinţa altora. Trebuie să vrei, încă o dată, în confesiuni sau portrete la fel ca în poezie, să sari „prăpastia între expresie şi adevărul vieţii“, ca să fii propria poezie, propriul limbaj dus pînă la ultimele lui consecinţe. Căci, nu-i aşa, şi acest volum omagial (care nu este pe de-a-ntregul al Angelei Marinescu) este ultimul, aşa cum fiecare carte a sa a fost ultima cu putinţă. Şi, într-un fel, Angela Marinescu 70 nici nu poate fi decît ultimul volum de autoexpunere explicită, căci dacă distanţa între poezie şi viaţă este anulată voit, cea între poezie şi „poetică“ nici n-ar trebui să existe.
Şi, totuşi, am citit volumul dedicat Angelei Marinescu cum citeşti confesiunea unui sinucigaş. Liminală, necomplezentă, violentă (cu sine şi aproape cu tot ce mişcă în lumea literară) şi iar autodistructivă, căci A.M. nici nu poate scrie altfel şi nici nu accepta să se scrie altfel despre ea însăşi. Dacă aţi vrut clarificări despre „ieşirile“ publice din ultimii ani ale „decisivei poete“, cum o numeşte Radu Cosaşu, acum le veţi avea pe toate la un loc, reluate, dar din nou justificate printr-o intimă coerenţă cu propria fiinţă intens mistică. Nu demult, cînd Angela Marinescu s-a declarat în public a fi o poetă comunistă, vorba a iscat un adevărat scandal. Cine citeşte fragmentul din Jurnal scris în partea a treia a zilei reluat în noul volum va înţelege însă altfel acel harakiri public: „Sînt comunistă. Îmi place şi mi-a plăcut comunismul deoarece sînt o felină. Îmi place să mi se dea de mîncare la ore fixe, leafa să vină. Nu glumesc, sînt leneşă, rea, deci sînt comunistă. Nu-mi place să fiu democrată decît cu mine însămi, cu forţele şi slăbiciunile mele, cînd vine cineva cu propuneri înnegrite de vreme, desuete şi ineficiente, devin comunistă; ucid pe loc, fără veste. Înjur şi scuip. Mă răstorn, mă dau peste cap, devin un soldat cu scut şi puşcă de vînătoare. Sfîrşitul este aproape şi eu nu am devenit, încă, liberă cu adevărat... Voi fi democrată cu spectrul morţii pe faţă.“
Cînd a spus, într-un interviu publicat în 22 prin 2009, că e probăsesciană pentru că preşedintele „are o gîndire virilă. Se mişcă viril. Rîde viril. Glumeşte viril şi este serios viril“, Angela Marinescu a uimit multă lume. Faptul că acel interviu poate fi recitit acum face parte din aceeaşi logică a autenticităţii sinucigaşe, a sincerităţii catastrofale. De fapt, criteriul vitalităţii (mă rog, virilităţii, cum ar fi zis şi Eliade) în artă este transferat, destul de riscant, în politică. Cine nu are surplus de vitalitate... nu face mare lucru în artă, spunea undeva poeta. În politică însă, excesul de vitalitate te poate duce, dimpotrivă, la soluţii suficient de originale încît să iasă din cadrele normalităţii şi placidităţii democratice.
Pentru un sunet nou – în viaţă, deci în politică, deci în poezie –, Angela Marinescu e gata să uite de orice altceva, e dispusă să facă penitenţă ca o carmelită, să fie nimic, să se pună în situaţia învăţăcelului. E, fără îndoială, condiţia primă a reinventării. Felul în care Angela Marinescu l-a căutat pe Gheorghe Iova, „textualistul numărul unu la noi“, şi mai ales felul în care îi recunoaşte acestuia influenţa asupra propriei poezii reprezintă, probabil, una dintre secvenţele-cheie ale acestui portret/autoportret în avalanşă. Iniţierea „textuală“ e un moment pe care Angela Marinescu nu uită că i-l datorează lui Iova, dar întîlnirea lor nu are loc în text, ci într-o intensitate împărtăşită a „gîndirii şi trăirii“. Tot de la întîlnirea cu Gheorghe Iova porneşte şi fraza cea mai importantă (cel puţin pentru mine) din acest volum: „Sîntem foarte aproape amîndoi de Absolut. Cred că sîntem foarte apropiaţi de Christos, de sacrificiul unic care stă la baza tuturor lucrurilor... Credem, amîndoi, că scrisul te reprezintă pe tine şi numai pe tine în totalitate, că nu îţi poţi propune lucrul ăsta, fie şi numai pentru faptul că este tot atît de viu ca şi tine. Niciodată Iova nu mi-a spus explicit ceea ce îţi spun eu, dar stînd alături de el mi-am dat seama că nu poate fi altfel. Faţă de nimeni nu m-am simţit atît de alături ca faţă de el. Mulţi consideră că e steril, că nu e bun de nimic. Dar el este, de departe, cel mai priceput dintre toţi la «nimicul» ăsta care e relaţia scris-viaţă. Iova e, realmente, unic.“
Am început să citesc această carte pentru că se deschidea cu un superb text al Dorei Pavel despre „campioana de categorie grea Basaraba Marcovici“ (numele real al Angelei Marinescu). Şi nu am lăsat-o din mînă pentru că, aşa cum se adună (din lucruri reluate, ştiute, colate din alte locuri), ea e străbătută de suflul viu al vieţii – şi literaturii – adevărate.
