Pavilionul leucemicilor

● George Geacăr, zoom. gaura de vierme, Casa de Pariuri Literare, 2013; foarte foarte aproape, Casa de Pariuri Literare, 2014. 

A fost o vreme cînd cea mai bună poezie o scriau tinerii, dar de cîţiva ani încoace impresia mea e că poeţii din generaţiile mai vechi au dat cărţi mult mai valoroase. Creşterea numărului editurilor mici a făcut ca publicarea unei cărţi de poezie să fie la îndemîna oricărui. Debuturile ultimilor ani, şi mă refer mai ales la cele care au atras atenţia şi au fost şi premiate, le găsesc – cu vreo două excepţii – modeste şi nememorabile, premature, tehnic aproape impecabile, dar lipsite de personalitate şi de viaţă, discursuri fără conţinut; cărţi precum nişte carcase frumoase, înăuntrul cărora se află mai degrabă umbre, decît prezenţe. Citesc tot mai multe volume ale unor autori tineri încă neformaţi sau care ştiu să scrie fără a avea ce, sprijiniţi şi chiar încurajaţi să debuteze înainte să-şi fi descoperit vocea şi forma, aflaţi încă în perioada de împrumut, mimetism şi tatonare, de imaturitate (care, în opinia mea, este supraevaluată în relaţia cu poezia, fiind văzută, foarte adesea, prin mixul ei de inconştienţă, puritate/nepervertire şi revoltă, ca un avantaj creativ, ca o stare şi o ipostază privilegiată în raport cu adevărul artistic). Cert e că există mai degrabă o frenezie a publicării, decît a creaţiei. Iar pe acest fond, poeţii mai vechi, beneficiind, pe de o parte, de emulaţia stîrnită în ultimul deceniu de cei nou veniţi, pe de altă parte, de propria experienţă de viaţă, s-au dovedit mai proaspeţi, mai consistenţi, mai importanţi. Printre cele mai bune volume de poezie apărute anul acesta, pe care le-aş putea număra pe degetele unei singure mîini, se numără Venea cel care murisem (Casa de editură Max Blecher) de Ionel Ciupureanu (n. 1957), poet debutat în 1994, şi acest foarte foarte aproape de George Geacăr (n. 1953), poet debutat în 1997.

Am descoperit poezia lui George Geacăr datorită volumului apărut anul trecut la Casa de Pariuri Literare (o editură mică şi independentă, care de ani buni face o treabă excelentă, în ciuda unui climat editorial extrem de nefavorabil), o carte de poezie jumătate antologie, jumătate cu poeme noi. Apelînd la o distincţie banală, dar exactă, aş spune că secţiunea inedită de acolo aparţine vieţii, pe cînd această nouă carte de poezie este dedicată morţii. Nu puţine sînt cărţile, dintre cele apărute în ultimii ani, care au ca subiect boala şi, ca mediu, spitalul, dar nu toate se ridică, literar vorbind, la înălţimea încărcăturii emoţionale a situaţiei. foarte foarte aproape este însă o carte impresionantă deopotrivă prin temă şi prin realizarea textuală. Emoţionantă prin empatia stîrnită, dar şi plăcută, aşa cum Dan Sociu spune foarte nimerit pe coperta a patra. Marele risc al lirismului biografic de limită, bazat pe situaţii de viaţă şi de moarte, este impulsul de a face paradă şi lipsa de control asupra tonului melodramatic, ambele tentaţii omeneşte legitime, dar dezastruoase artistic prin indecenţa lor existenţială şi şantajul emoţional. Dar, deşi este o carte care reflectă şi descrie stadiul critic al leucemiei, foarte foarte aproape reuşeşte să expună intimitatea cu boala într-un mod echilibrat, rece, dar şi cu puseuri, construind forma unui dramatism deopotrivă lucid şi emoţional. Nu e uşor să scrii poezie biografică şi e cu atît mai greu să scrii o astfel de poezie biografică. Din fericire, George Geacăr dovedeşte tăria de a se dedubla în propria introspecţie şi a scrie despre propria dramă cu acea exactitate care, păstrînd dimensiunea personală, face din dezastrul său povestea oricui a cunoscut disperarea pe un pat de spital. Căci foarte foarte aproape este şi o carte de mediu, este elegia din pavilionul leucemicilor.

Volumul se deschide cu un poem ce trasează din cîteva mici decupaje limbul în care te exilează boala. Din cîteva linii, încă din primele texte ale cărţii, se conturează spitalul ca spaţiul unei stranii intimităţi a suferinzilor într-un cadru supravegheat, un perimetru deopotrivă al izolării colective şi al înstrăinării de sine, al lipsurilor şi al nesiguranţei, al durerii şi degradării. Ferestre de termopan blocate, camere de luat vederi cu circuit închis, televizorul rulînd pe fundal, monitoare de laptop deschise la interfaţa de socializare a Facebook-ului, telefoane mobile, oglinzile din sălile de baie – toate acestea sînt mărcile nevoii de comunicare în absenţa unui limbaj şi a unor căi de acces şi de exprimare fireşti şi/sau eficiente. Spitalul este o lume închisă într-o lume mai mare, cu ritmul medicamentos şi cu ritualurile tratamentului ce resemnifică existenţa pacienţilor transformaţi în personajele alienate, deopotrivă organic şi mental, ale propriilor vieţi. Treptat, paginile următoare populează drama, pentru ca, de la jumătatea cărţii încolo, cei din jurul naratorului liric să capete şi identităţi, devenind tovarăşi de suferinţă şi spaimă. Precum boala, drama se multiplică, se extinde şi asupra altor voci şi trupuri. Eul liric spune, de fapt, povestea tuturor, şi unul dintre cele mai izbutite lucruri în această carte este generozitatea de a scrie şi de a reflecta drama din perspectiva unui plural la persoana a treia. Deşi boala este la purtător, scrisul se manifestă ca empatie, altruism şi solidaritate, devine un serviciu pus în slujba comunităţii atinse de moarte, consemnarea unei suferinţe colective, omagiul adus anonimităţii tăcute a suferinţei.

Sînt puţine de comentat şi foarte multe de citit despre coexistenţa cu boala, corporalitatea afectată şi spiritualitatea ca potenţial remediu, unul de circumstanţă şi echivoc. Citez poemul „veghe“ integral: „la capătul patului meu e o icoană / şi la capătul patului de vizavi e o icoană. aşa e în toate saloanele. / asistentele şi chiar şi medicii ne spun că jumătate din şanse / e optimism / e încredere / e credinţă. să nu ne lăsăm / doar în grija chimioterapiei şi a pastilelor. // îl văd pe omul sfînt din icoana vecinului de vizavi mult mai des / decît îl văd pe al meu. / omul sfînt priveşte cu multă suferinţă / dar nu-mi dau seama la cine la ce. te gîndeşti că / înaintea vecinului meu a stat altcineva / în patul lui. şi înaintea lui altul şi altul. omul sfînt / ca şi medicii şi asistentele / nu-şi permite să se ataşeze de / pacienţi / care sînt trecători. Omul sfînt slujeşte ideea. / de fapt omul sfînt arată foarte rău / aş zice că-i pe moarte.“ Şiruri de oameni care formează o umanitate în perpetuă suferinţă, fiecare înfruntîndu-se cu propriile absenţe şi frustrări, fiecare ducîndu-şi propriile bătălii. De altfel, există o anume dispunere în cercuri concentrice a acestei lumi surprinse în componenţa ei umană variată: sfinţii din icoane (imaginari), colegii de salon (temporari), asistentele şi medicii din cabinete (străini), familia de acasă (memorată). Poemele lui George Geacăr îşi orientează decupajele, alternativ, spre toţi.  

Discuţii de salon de spital, veşti şi zvonuri, mici întîmplări şi istorii personale, situaţii şi detalii dau viaţă acestor poeme despre moarte, în care frica, umilinţa şi nesiguranţa domină cuvintele, imaginile şi stările, timpul ce trebuie petrecut în intimitatea cu boala, în proximitatea morţii. O senzaţie de fatalitate apasă asupra întregului volum unde umanitatea este îngrămădită şi descrisă în condiţia ei fără scăpare. La mijlocul cărţii însă, trei poeme, intitulate „gvh“, ca trei epistole adresate părinţilor morţi şi surorii, ea însăşi grav bolnavă, coagulează întreaga dramă personală desfăşurată, altfel, foarte mult în jurul străinilor aflaţi cu toţii la cheremul implacabil al destinului. Citez integral un alt poem, intitulat „cincizeci la sută“: „la hemato şansele sînt cincizeci la cincizeci / saloanele ar fi poligoane de tir / jumătate din ţinte s-ar apleca şi-ar cădea. / în saloanele de cinci paturi / şi-un frigider / singura problemă ar fi / dacă eşti într-un salon de doi morţi sau cu trei. // dacă medicii n-ar avea grijă / să-i trimită acasă cît timp mai respiră / să nu-i interneze dacă nu au nici o şansă / nici un aparţinător / nici un ban de şpagă pentru o pungă de trombocite / dacă medicii / n-ar avea grijă saloanele ar fi / cazinourile lui dumnezeu.“

foarte foarte aproape este o carte puternică despre vulnerabilitate; care surprinde cu o luciditate plină de compasiune, cu teamă, dar şi cu sarcasm, cu melancolie, dar şi cu revoltă, teribila dramă de a fi martorul propriei degradări şi dispariţii. 

Citiţi aici încă un poem din carte.