Micul Fahrenheit

- Arde o carte! -

Faptul e cunoscut: un individ cu simpatii legionare s-a filmat arzînd o carte de Mircea Cărtărescu în semn de protest faţă de faptul că scriitorul a cîntat refrenul „Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici“ în videoclipul „Despre smerenie“ al trupei Taxi.

Focul s-a extins pe Internet, a fost invocat Heine cu aforismul său conform căruia cei care ard cărţi vor da într-o zi foc oamenilor, şi multe voci şi-au exprimat stupoarea şi indignarea faţă de un asemenea gest simbolic extrem, dar totodată şi solidaritatea cu scriitorul, care a şi postat pe contul personal de Facebook o explicaţie: „Clipul formației Taxi nu e în realitate nici un manifest, nici un atac la Catedrala Mîntuirii Neamului, nici o teză de doctorat. E doar o poezie cîntată. Clipul nu cere oprirea lucrărilor la catedrală și nu jignește credința nimănui. Nu e o poziționare atee, cei pe care-i cunosc dintre participanți sînt creștini ortodocși, ca și mine. În clip e vorba de un om care-l caută pe Dumnezeu. Nu-l găsește în Catedrală din cauza spațiilor prea largi, dar îl vede imediat într-o biserică mică. E o metaforă, nu o dispută ideologică și nici o lucrare de istoria religiilor sau de geopolitică gen Huntington. Lemnul și spațiile mici nu trebuie luate literal, ele sînt simbolul intimității actului de credință. De fapt, toate acestea există în textul cîntecului, dar cei care s-au inflamat nu le‑au observat. Dumnezeu există și în catedrală, cum există pretutindeni, spune cîntecul în mod expres și literal. Pe scurt, eu am participat la un eveniment estetic, cu un mesaj poetic (ambiguu prin excelență) și nu la unul tăios ideologic. În ceea ce mă privește, o altă perspectivă nu mă interesează. Războiul iscat din senin și prostește din neînțelegerea unui poem cîntat nu e războiul meu. Eu nu urăsc nimic altceva decît ura – cum cînta Bob Dylan.“

Au fost şi voci care au considerat episodul „o flamă mediatică“ invocînd ba modestia piesei (ca şi cum dacă ar fi fost vorba de o compoziţie complexă, asta ar fi schimbat datele situaţiei), ba subţirimea cărţii arse (altfel ar fi stat lucrurile dacă era arsă o trilogie romanescă şi nu un „volumaş“ de povestiri), ba cretinătatea individului, care n-ar trebui generalizată, şi al cărui gest prostesc n-ar trebui să capete importanţă. Radu Vancu a comentat foarte nimerit: „S-a spus că faptul că tipul e evident idiot diminuează gravitatea gestului. Nu, nu o diminuează. Pe de o parte, nici vechea Gardă de Fier nu era compusă exclusiv din genii. Pe de alta, nu înțeleg de ce numai violența inteligenților ar avea dreptul să fie luată în serios.“ Dar s-a mai spus şi altceva şi anume că, de vreme ce Mircea Cărtărescu e un autor popular, deopotrivă cu succes la public şi în presa literară („i se dedică numere tematice, cînd nu de-a dreptul omagiale“), nu e cazul să fie transformat acum şi într-o victimă. Altfel spus, e o contrareacţie normală, să nu-l compătimim, să nu-i ­luăm partea, oricum succesul implică nişte riscuri. Inclusiv inflamabile.

Recunosc că nu prea înţeleg două lucruri. Unul are legătură cu gesturile, chiar şi izolate, de violenţă ale unor oameni împotriva altor oameni (nu contează nivelul lor de educaţie sau de clasă socială), cărora, ca să nu capete importanţă, n-ar trebui să li se acorde importanţă. Pe mine, gesturi precum aruncarea cu pietre în participanţii de la Gay Parade din Piaţa Unirii de acum cîţiva ani, îngroparea unor carcase de porci pe locul unde s-ar putea construi moscheea sau recenta agresiune împotriva celor două fete musulmane de pe Calea Moşilor nu mă pot lăsa indiferent. La fel de odioasă mi s-a părut şi scrisoarea publicată în Jurnalul naţional pe care aşa-zisa jurnalistă Oana Stancu i-o adresa copilului lui Dan Tăpălagă. Nu mai departe de săptămîna trecută au fost plantate vreo 500 de cruci anti-mega-moschee în București, iar trei indivizi au scris „Moarte țiganilor“ pe cortul ridicat în Piața Universității chiar de ziua romilor. Izolate sau nu, venind dinspre Noua Dreaptă sau de aiurea, astfel de gesturi pline de ignoranţă, intoleranţă şi violenţă trebuie comentate şi condamnate ca atare.

Nu mai departe de sfîrşitul anului trecut, Radu Paraschivescu publica volumul România în 7 gesturi (Editura Humanitas), în care explica prin cîteva gesturi din recenta noastră istorie o parte din metehnele societăţii. La vremea respectivă, parte din gesturile analizate de Radu Paraschivescu păreau regretabile excepţii, mici scăpări de sub control, dar timpul a dezvăluit că gesturile cu pricina prevesteau o anume traiectorie a indivizilor respectivi, fenomene mai ample de mîrlănie, oportunism, corupţie ş.cl. Comportamentul public al semenilor noştri nu este, de fapt, niciodată izolat de anumite caracteristici colective. Într-un articol de acum cîteva zile de pe voxpublica.net, Dan Gulea vorbeşte despre „contextul în care discursul de extremă dreaptă escaladează, în care «român» este din nou egal cu «ortodox» sau «refugiat» este egal cu «terorist» sau se face în mod consecvent apologia fascismului în cunoscute cercuri neoconservatoare, după cum au demonstrat o biată ediție Ezra Pound sau o reuniune Vintilă Horia.“ (Să nu uităm nici că plagiatorul Victor Ponta, încă prim-ministru, îi făcea pe unii intelectuali „fascişti bătrîni“). Nu altceva pare să spună Mircea Cărtărescu însuşi în finalul postării sale: „Sociologii vor avea mult de lucru să explice enorma discrepanță dintre un mesaj ambiguu și understated al unui cîntecel și masiva overreaction pe care a provocat-o. După mine, asta arată că ne scăldăm în ape foarte tulburi, din care-ar putea ieși oricînd o fantomă a trecutului.“

Ajuns aici, ating al doilea lucru pe care eu nu-l înţeleg la cei care fac apel la ignorare, şi anume faptul că popularitatea atrage/merită anumite derapaje şi, oricum, n-are decît să suporte atacurile barbare, ca şi cum acestea ar fi o fatalitate, o consecinţă a succesului. Cînd, acum cîţiva ani, Mircea Cărtărescu era bălăcărit la Antena 3, n-a existat valul de solidaritate de breaslă care s-ar fi cuvenit şi pe care oricine l-ar fi meritat, din acelaşi considerent, formulat şi atunci, că imundul post de televiziune nu merită atenţie şi că oricum „Cărtărescu n-are el nevoie să fie apărat“. De fapt, laşitatea şi lipsa spiritului de solidaritate ale scriitorilor români, pentru care gaşca e mai presus de breaslă, sînt proverbiale. La fel şi obedienţa faţă de autorităţi sau instituţii. În fond, la noi a apărut sintagma „rezistenţei prin cultură“ care să mascheze conformismul şi lipsa de reacţie în faţa umilinţelor şi abuzurilor dictaturii ceauşiste. De fapt, nu era vorba de nici o rezistenţă, ci de o subzistenţă intelectuală prin cititul şi scrisul în gînd. Se vede asta acum, cînd nici cu responsabilitatea propriilor acte/declaraţii nu o ducem bine. Cum, fără să dea nume, bine a formulat tot Radu Vancu: „Acum un an, un scriitor venerabil spunea că, într-o țară serioasă ca Polonia, Patapievici ar fi fost pe bună dreptate împușcat. Recent, un președinte al USR îi transmitea public unui președinte al Academiei că e tîmpit. Acum apare neogardistul ăsta tîmp. Parc-am trăi într-o parodie făcută de Monty Python după Jurnalul lui Sebastian. Parodie, dar la fel de disperantă.“ Ar trebui menţionată şi inepta Comisie de Monitorizare, Suspendare şi Excludere a Uniunii Scriitorilor (împotriva acţiunilor căreia - scriitori care exclud alţi scriitori din Uniune - şi-au manifestat îngrijorarea organizaţii precum Active Watch şi Pen Club România, apropo), care este, de fapt, propria ei parodie de vreme ce actualul ei preşedinte îl acuza, acum cîţiva ani, chiar pe fostul şi (probabil) actualul preşedinte al USR de oportunism şi lipsă de înţelepciune.

Pînă la urmă, reacţiile de pe Internet au creat presiune, iar videoclipul incendierii cărţii lui Mircea Cărtărescu „a fost șters de utilizator“ şi, astfel, un gest odios s-a întors în neantul de unde a venit. Dar pentru asta a fost nevoie de vorbe.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

Foto: Cosmin Bumbuţ