Meditaţia celor două steaguri

Nici un poliţist n-ar fi îndrăznit în urmă cu un an să bubuie cu pumnii şi picioarele într-o uşă din Hotel Universal la ora 6 dimineaţa. Pe atunci, în primii ani după 1990, studenţii din Universitate şi mai ales cei de la Litere care conduceau Liga erau lăsaţi în plata Domnului: puteau locui unde-şi găseau loc, fără vize şi fără mutaţii, puteau circula toată noaptea fără a fi controlaţi, puteau lipi afişe împotriva FSN-ului şi puteau urla pînă la epuizare în Piaţa Universităţii sau în propriul cămin, primit cadou. Abia după prima mineriadă – cînd şefii, dar şi pălmaşii Ligii au fost bătuţi crunt, batjocoriţi şi ţinuţi în puşcărie, la Jilava – poliţia şi-a regăsit vocaţia.

Cam la trei săptămîni de la marele caft – cînd unii dintre locatari s-au potolit, alţii au plecat din ţară, iar cei care au putut au intrat în politică şi afaceri – poliţia venea în control, la primele ore ale dimineţii. Mergeau la fix, după ponturi colegiale, şi-şi făceau plinul, primind tot ce pica: bani, ţigări, alcool. Îl convocau şi pe domnu’ Dincă, administratorul căminului Universal care-şi frîngea mîinile a neputinţă: Ce să fac eu, domne’, îi zicea sectoristului, se adună ca şobolanii, noaptea, după ce io închid poarta, urcă pe geamuri şi prin curtea din spate. Ce să le fac? se văicărea, cu un aer neputincios, fostul recepţioner al tractirului socialist care-şi primise, fără greş, obolul şi pe cînd închiria cu ora fete venite de la ţară să fie servitoare la Bucureşti, dar şi acum cînd administra fostul hotel. Dacă îl priveai însă mai bine pe domnu’ Dincă în timpul raidurilor matinale, vedeai cum îi străluceau ochii de maimuţă. Aşa, cu ajutorul poliţiei, afla cel mai repede şi de pe poziţii de forţă cum stăteau lucrurile cu adevărat pe moşia lui: cîţi locuiau în camerele mari de pe colţuri, cine cu cine şi-a schimbat mansarda cu balcon, cîţi ar trebui taxaţi dintre cei pe care nu-i mai văzuse vreodată în Universal. Ieşea în cîştig întotdeauna, chiar şi atunci cînd nu găseau decît vreun găinar de pe Covaci rămas aici după o beţie. Cu aerul lui pierdut şi cu spinarea încovoiată de greutatea întregului Universal, cu mirosul de ţigări amestecate şi vodcă proastă, cu privirile stinse şi rîsul gîlgîit din piept, domnu’ Dincă era, de fapt, un strateg. Cine-l însoţea în biroul lui minuscul, străbătînd mai întîi culoarul îngust şi întunecos construit, în mod clar, mai tîrziu decît camera spre care ducea, putea vedea – în faţa biroului butucănos cu zeci de sertare, care ocupa tot spaţiul şi în care dispăreau ca prin farmec cartuşe de ţigări şi sticle cu coniac – o tablă metalică albă plină cu cifre, litere şi vagi figuri geometrice. O primise „de la ajutoare“ în primele zile după transformarea hotelului în cămin studenţesc şi o folosea – cu o intuiţie a mişcărilor subterane şi a surprinderii inamicului – ca un general de artilerie. Cînd privea tabla albă încărcată cu semne cabalistice, în mintea domnului Dincă se producea o mişcare sinusoidală care cuprindea, într-o singură moleculă încovrigată, întreg Hotelul Universal cu imensa pivniţă plină de cotloane în care îşi făcuseră cuiburi şobolanii cafenii, primul etaj cu camerele înalte, de petrecere, dar şi cu spălătoria, cel de-al doilea, identic, dar cu camerele vag renovate, la care dubla preţul din pornire, şi cel de-al treilea, cu mansarde şi balcoane sub acoperişul fierbinte, etajul plin de antene parabolice şi cu cîţiva stîlpi argintii care nu-şi schimbaseră culoarea de o sută de ani încoace şi despre care nimeni nu ştia la ce folosesc. Cînd privea tabla fosforescentă, domnu’ Dincă ştia exact cum stau lucrurile în fiecare cameră din Universal: cît a dat fiecare, cine al cui e şi în ce an a ajuns, cînd pleacă unul şi vine altul, cînd se eliberează camera şi, mai ales, ce se va întîmpla cu camerele goale.

Căci existau, în Universal, cîteva camere închise, cîte una la fiecare etaj, care se deschideau cu o singură cheie. Cheia stătea mereu la administraţie, iar camerele minuscule erau construite exact deasupra biroului lui Dincă. După cîteva săptămîni de la cedarea istorică a Hotelului Universal, responsabilul din partea Ligii Studenţilor cu stabilimentul din Gabroveni, o fiinţă agilă, în pofida aspectului greoi şi care va face carieră mai tîrziu în serviciile secrete, îl somase pe Dincă să deschidă camerele goale. Trecu de uşa administraţiei, alunecînd într-o mîzgă roşiatică ce mirosea a carbid şi se îndreptă – tunînd, sau străduindu-se să tune cu o voce nazală şi spartă ce imita ecoul vocii generalului De Gaulle – spre camera luminată de la capătul culoarului. Ajuns în uşă, rămase cu privirea pironită pe tabla albă în care jucau desene complicate şi cifre divers colorate. În aerul toxic, pe care numai cineva bine antrenat îl putea respira, văzu un Dincă mic, pitit într-un colţ al cămăruţei, tremurînd epileptic din toate încheieturile, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă. Istoria făcu înconjurul Universalului, Bazil cel agil povesti o bună perioadă cum Dincă se tîrîse afară din birou şi cum dispăruse pe poarta principală aproape fugind. Şi aşa, chestiunea cu camerele închise – la urma urmelor, ce se putea întîmpla în nişte coşmelii de doi pe doi? – fu uitată pentru un timp.

Cînd reapăru, domnu’ Dincă era din nou stăpîn pe situaţia din Universal. Îl convocă nu doar pe responsabilul local din rezervaţia mansardată, dar şi pe doi dintre şefii mari ai Ligii, care, după închiderea balconului din Piaţa Universităţii şi după bătaia crîncenă aplicată de noii securişti deghizaţi în mineri, se potoliseră cu totul. Nu mai era mare lucru de făcut. Rămăseseră singuri şi cel mai simplu era, pînă una alta, să reactiveze o tehnică de pe vremea comunismului: subminarea din interior. 

(fragment din romanul Hotel Universal, în curs de apariţie la Editura Polirom)