Intimitatea violentă
Angela Marinescu, Subpoezie. Opere complete I & II, prefață de Al. Cistelecan, Editura Charmides, 2015-2016.
Nu se poate scrie despre cele două tomuri ale Angelei Marinescu într-un spațiu (tipografic) atît de restrîns. Voi încerca totuși să notez aici unele impresii pe care mi le provoacă lectura uneia dintre cele mai originale, percutante, modelatoare și incitante opere poetice din lirica românească postbelică.
Angela Marinescu este o nihilistă pursînge, o instanță refractară față de tot și toate, fără însă ca această atitudine să aibă rațiuni estetice sau ideologice. Angela Marinescu este ceea ce este, un cumul de ipostaze exteriorizate direct, fără nici un fel de mediere. Poeta practică un veritabil denunț al interiorității, iar această interioritate își are originea într-o spiritualitate atipică dominată de avatarurile cărnii. Eșecul la care face referire poezia Angelei Marinescu din mai multe perioade de creație este eșecul (decrepitudinea) ființei umane, ființa însemnînd – în cazul de față – fiziologie: „sfîrșitul zilei / rece, / o singură rază de soare / ca un fascicul ce taie / în carne vie / laser / te-am inventat / te-am frecventat / tocmai cînd eram în plină / nevroză. / nu sînt bună la nimic / pe cine ar mai putea interesa / întunericul meu / din care / țîșnește urină“ („Jurnal“). Această radicalizare a expresiei provine din unele revelații legate de transformarea sa lăuntrică. În astfel de situații, poezia Angelei Marinescu pare a fi una a verdictelor fără posibilități de recurs. În același ton sînt formulate mai multe „sentințe“ referitoare la arta sa poetică: „o noninterpretare din ce în ce mai absconsă / un nonloc din ce în ce mai izolat. / un nonbuncăr cu ușile și ferestrele zidite. / o nonpoezie din ce în ce mai întunecată.“ („Autoportret“).
Dacă ne întoarcem cu cîteva decenii în urmă, mai precis la Sînge albastru (1969), putem lesne observa că marile teme ale poeziei Angelei Marinescu erau prezente și în volumul de debut. Texte precum „Bocet bogat“ sau „Rac“ sînt exemplare în acest sens. Desigur, în anii ’70 scrisul autoarei se revendica de la o cu totul altă poetică, una puternic marcată de estetica vremii, dar faptul că Angela Marinescu se centrează mereu pe sine într un sens antimetafizic și deloc transcendental, face ca propria sa transformare (nu ar fi potrivit în context să o numesc evoluție) să fie similară cu devenirea poeziei ei. Așadar, perspectiva din care se examinează este cea care, în timp, îi definește toposul poetic, el însuși negat. Nu mai vorbesc de faptul că și privirea, perspectiva, este rezultatul unei tăieri în carne vie.
Dacă ar fi să simplific lucrurile, aș spune că Angela Marinescu pare a fi o poetă rea atît cu sine, cît și cu ceilalți. Dar, atenție, ea expulzează de fapt un amestec de duritate și tandrețe. Partea nevăzută a poeziei ei e dominată de această tandrețe de multe ori reprimată. Dar cu cît și-o extirpă din sine, cu atît ea apare mai pronunțată în subsidiar. Poeta instituie o morală în absența moralei, cum de altfel și declară într-un text puternic autoreferențial.
Felul în care este construită această antologie, dinspre prezent spre început, pune și mai mult în evidență acea obsesie a autodefinirii prin negație. Spre exemplificare pot fi citate foarte multe titluri, dar cel mai elocvent mi se pare „Blocul NU“. Violența orientată către sine transpare ca un dat ontologic imposibil de surmontat: „o femeie nu este decît un cîntec de lebădă / o femeie nu este decît un gunoi fosforescent / ce se masturbează / o bucată de carne / roșie macră / bună sănătoasă / fibră marfă / ce trebuie violată / de un creier străin / eu m-am născut / gata violată / de / creierul / meu („o femeie nu este decît un cîntec de lebădă“). În cazul acestei scriitoare se poate vorbi despre un erotism despiritualizat, înțeles mai mult ca instinct animalic. Mai bine spus, erotismul provine din instinctul animalului bolnav. Erotismul e obscenitate dusă dincolo de consecințele sale ultime. Se manifestă dincolo de relaționare umană și oprobriu. Mai trebuie adăugat aici că obscenitatea de care vorbesc nu ține de limbaj, ci de imagine. Expunerea aceasta nemediată, brutală, a intimității poate fi asemănată cu lăsarea la vedere a unui țesut nevindecat care prezintă însă toate urmele și efectele cicatricelor.
Am afirmat la început că Angela Marinescu este o nihilistă pursînge. Dar, cum s-a văzut, respectivul nihilism comportă numeroase nuanțe care-l scot din dogmatismul negației. Acum, la final, mai adaug una. Nu-ul poetei nu este un echivalent al lui anti. Scriitoarea nu manifestă împotriva a ceva. În cazul ei, negația e mai mult o formă de alcalinizare a unei esențe/existențe profund acide.
Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide“ al Academiei Române, filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015. Ţine rubrica săptămînală online „Pentru poezie“ pe www.dilemaveche.ro.
