Liliana Nicolae, 30 de povestiri adevărate, Casa de pariuri literare, 2016. 

După Locuri. Oameni. Povești (2015), aceasta este a doua carte de reportaje a Lilianei Nicolae, care predă reportajul radio la Școala de Studii Avansate în Jurnalism din Chișinău. Liliana Nicolae a fost în Irak, Kosovo şi Transnistria, şi are o experienţă de reporter care se vede inclusiv în varietatea de subiecte abordate: poveşti din sate, dar şi de pe front, poveşti de familie, din spitale şi din puşcării, cu pescari, soldaţi, partizani, emigranţi, drogaţi, copii autişti, prinţi englezi… „E o provocare să cauţi subiectul, să-l găseşti, să-l spui mai departe. E o provocare ca într-un reportaj (despre orice ar fi el) să vorbeşti cu omul care ştie cel mai bine ce s-a întîmplat acolo. Îmi place că reportajul nu se grăbeşte. El cere răgaz să cunoşti, să înţelegi. Reportajul nu se face «la normă» şi nu dă verdicte. Reportajul te pune pe gînduri şi te ajută să fii unde n-ai fost şi să trăieşti ce n-ai trăit“, mărturiseşte Liliana Nicolae. N-o să insist asupra celor 30 de reportaje din carte, majoritatea publicate în Dilema veche sau adaptate după documentare difuzate la Europa FM și Radio România Actualități, dar îl voi folosi pe unul dintre acestea, cel care spune povestea unui tînăr gay din Republica Moldova (vezi şi fragmentul de mai jos), ca punct de plecare pentru o discuţie despre homosexualitate, căci luna februarie este Luna Istoriei LGBT.

Contribuţia jurnalistică românească la tema homosexualităţii şi a gender-ului este mai serioasă şi mai vastă decît cea a prozei de ficţiune. În vara anului trecut, Decît o Revistă nr. 24 a avut tema „Feminin/Masculin“ şi a scos, în chip de supliment, scriptul spectacolului La Institutul schimbării de Paul Dunca. Deşi s-au scris şi la noi cîteva studii fundamentale care înglobează şi tema homosexualităţii – Dandysmul. O istorie (2004) şi Amazoanele. O poveste (2013) de Adriana Babeţi sau Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură (2016) de Andrei Oişteanu, toate trei publicate de Polirom – ficţiunea nu a produs cine ştie ce.

Într-un număr mai vechi din Dilemateca (nr. 49, iunie 2010), Angelo ­Mitchievici semna un lung eseu intitulat „Sexualitatea damnată şi literatura gay românească“, probabil prima încercare de acest fel de la noi, în care spunea: „Scriitorii români au păstrat o reală reticenţă faţă de sexualitatea prohibită, iar «libertatea moravurilor» din fiecare epocă nu a încuviinţat-o niciodată pe deplin, asociind-o cu o alteritate circumscrisă cel mai adesea etnic, ca viciu turcesc sau grecesc, impropriu poporului român şi aurei sale mioritice de patriarhalitate. Cînd se va atinge de aceste tabuuri în Poemul invectivă, cu emfatice virilităţi provocatoare, Geo Bogza se va alege cu doi ani de puşcărie. Termenul de «fătălău» constituia denumirea populară a celui care nu-şi exprima virilitatea tradiţional, iar literatura ţărănească nu are loc pentru devianţi sexuali, ci pentru tradiţionale patimi cu încadrare heterosexuală. În mod clar, sexualitatea litigioasă s-a născut la oraş, metropola fiind cupola sub care se adună toate «viciile», o parte reintegrate academic în studiul literar al minorităţilor sexuale, cu ­queer studies. Altfel argoul întrebuinţează o gamă variată de termeni adoptaţi din literatură: achiran, forjat literar de romancierul Renaud Camus, giton împrumutat Satiricon-ului lui Petronius după numele unui personaj, safismul de la poeta greacă Sapho şi lesbianismul de la insula Lesbos, unde rezida poeta, amazoanele moderne despre care Adriana Babeţi pregăteşte o carte.“ Angelo Mitchievici analiza literatura unor Mateiu Caragiale („Pederast la Curtea-Veche“), ciclul romanesc de succes al lui Ionel Teodoreanu („Lesbiene la Medeleni“), romanul Principele al lui Eugen Barbu („Alchimişti & sodomiţi“), dar şi cîteva povestiri de Panait Istrati („Stavru“) şi Mircea Eliade („Domnişoara Christina“) sau jurnalul lui Ion Negoiţescu Straja dragonilor, literatura contemporană fiind reprezentată de Mircea Cărtărescu (nuvela „Gemenii“ şi micul roman Travesti), Cecilia Ştefănescu (romanul Legături bolnăvicioase) şi Adrian Schiop (romanele Pe bune/pe invers şi Zero Grade Kelvin), care între timp a dat şi hitul aflat în curs de ecranizare Soldaţii. Poveste din Ferentari (2013), roman de mediu de cartier, dar şi de dragoste homosexuală pe muzică de manea. Adrian Teleşpan, cu romanul Cimitirul (2013), a creat şi el o anume vîlvă, dar cartea are prea puţine calităţi literare, neputîndu-se compara cu Do Not Cross (2013), romanul Dorei Pavel, un adevărat queer psy road-story despre un tînăr gay luat ostatic de un psihopat evadat dintr-un ospiciu. (În paranteză fie spus, 2013 ar trebui declarat anul romanului gay românesc.)

La traduceri stăm ceva mai bine şi mi-am dat seama de acest lucru traducînd eu însumi articolul prozatorului Paul Bailey pentru numărul din februarie al revistei ELLE (Paul Bailey fiind el însuşi autorul a două romane cu subiect gay plasate în Parisul, Londra şi Bucureştiul anilor ’30: Unchiul Rudolf şi Băiatul prinţului), articol în care scriitorul britanic face o mică retrospectivă a ficţiunii gay din ultimii cincizeci de ani (Criminal Law Amendment Act din 1885, legea care interzicea homosexualitatea masculină în Anglia, a fost abrogată pe 27 iulie 1967). Bailey menţionează romanele de pionierat ale unor scriitori britanici sau americani care au abordat şi au explorat pentru prima dată tema homosexualităţii occidentale, unele dintre cărţile acestor autori – precum Ali Smith, Sarah Waters, Hubert Selby Jr. sau Jeffrey Eugenides – fiind traduse şi la noi.

****

Liliana NICOLAE
Homosexual în Republica Moldova (fragment) 

Tînărul este înalt, subţire, blond. Ne întîlnim în centrul Chişinăului, în plină stradă, vizavi de Piaţa Centrală, şi stăm de vorbă pe o bancă.

„Josan Casian e un nume mai rar, dar moldovenesc. Să spunem că acesta este numele meu. Acum sînt OK cu mine, dar au fost perioade în care a fost dificil. Prin adolescenţă am început să-mi dau seama că mă simt atras de băieţi. Da’ nu mi am făcut griji… A trebuit să treacă multă vreme ca să-mi dau seama ce se întîmplă cu mine. Nu a fost ca o revelaţie, ci un process îndelungat. Era însă complicat. Tatăl meu a fost militar, mama – intelectuală. La noi în familie era un subiect tabu. Subiectul în sine era un păcat. Era un lucru urît să vorbeşti despre homosexualitate. Apoi am mers la Bucureşti, la Seminarul Teologic. Încă nu ştiam ce se întîmplă cu mine, iar mediul era în continuare ostil.

Atunci însă m-am îndrăgostit cu adevărat de un coleg de seminar. Nu eram conştient că e dragoste, şi mă amăgeam spunîndu-mi că e doar ataşare faţă de un prieten. Pînă la urmă am înţeles. A trebuit să mă întorc la Chişinău, ştiam ce e cu mine, dar ştiam că n-am nici o şansă şi că trebuie să ascund de toată lumea ceea ce mi se întîmpla. M-am închis în mine şi am început să lucrez foarte mult. Plecam dimineaţa, mă întorceam acasă seara, ca să n-am timp de nimic. Părinţii mă întrebau dacă am o prietenă şi cînd o să mă căsătoresc. Nu le-am spus şi nici n-o să le spun adevărul. Ei nu locuiesc cu mine, şi nu cred că e oportun să le vorbesc despre asta. Nu ar înţelege şi nu ar accepta şi nu vreau să-i supăr. Locuiesc însă cu fratele meu. Lui i-am spus, dar mi-a fost foarte greu. Uneori mă hotăram: gata, diseară îi spun. Numai că de fiecare dată se întîmpla ceva: ba vedeam cîte o ştire despre homosexuali şi el comenta deloc încurajator… sau se întîmplau alte lucruri. Pînă la urmă i-am spus. A fost şocat, dar a acceptat. Înainte să-i spun fratelui meu, am spus prietenilor apropiaţi. Şi ei au fost foarte şocaţi. Ei chiar credeau că am o prietenă. Dar m-au acceptat aşa cum sînt, au continuat să-mi fie alături, chiar vorbim despre mine, despre viaţa mea, mă întreabă cu cine sînt, le prezint partenerii mei.

Încet, am prins curaj şi am început să intru pe site-uri pentru homosexuali şi să vorbesc cu persoane ca mine. Dar o teamă persistă. Din cauza societăţii, a educaţiei mele… Dar m-am împăcat cu ideea!“