● Philip Roth, Contraviaţa, traducere de Alexandra Coliban, Editura Polirom. 

Dintre toate cărţile lui Philip Roth pe tema evreităţii, Contraviaţa este cea mai complexă şi criticii literari se referă la acest roman ca fiind prin excelenţă despre Israel, pe care Roth îl vizitase pentru prima dată în 1963, invitat să participe la un simpozion despre scriitorii evrei. Era perioada de dinainte războaielor şi Roth s-a întors acolo de mai multe ori, odată a făcut un turneu cu Aharon Appelfeld, cînd a vizitat şi West Bank, episod care apare sub forma unui interviu din Shop Talk şi care i-a inspirat, mult mai tîrziu, în 1993, romanul Operaţiunea Shylock, o autoficţiune satirică sub forma unui policier politic identitar evreiesc. Listînd temele acestei cărţi, Claudia Roth Pierpont, cea mai bună biografă şi hermeneută a operei lui Roth (a cărei monografie Roth Unbound o consult de fiecare dată), spune că e vorba despre nevoia umană de transformare şi de sens, despre locul evreului în istorie şi volatilitatea identităţii, despre puterea limbajului şi, fireşte, a dorinţei carnale.

Publicat în 1986, Contraviaţa, roman din celebra serie care îl are ca protagonist pe scriitorul evreu Nathan Zuckerman („un scriitor evreu este aproape la fel de inevitabil ca un gangster italian“, justifica undeva Roth propriul personaj), a primit National Book Critics Circle Award for Fiction.

Roth mărturisea că scrisese prima parte din această carte în momentul cînd şi a pus întrebarea cum ar fi dacă totul s ar fi întîmplat pe dos („În general îmi petrec multă vreme întrebîndu-mă «dar dac㻓), iar romanul său din 1974 Viaţa mea de bărbat (unde cele două autobiografii care deschid cartea se dovedesc a fi operele de ficţiune ale unui autor care continuă cu o secţiune intitulată „Povestea mea adevărată“) este o primă şi minunată exemplificare a acestui năucitor principiu narativ. Această explorare a graniţelor ficţiunii a venit la Roth ca o reacţie la presupunerea publicului că romanul Complexul lui Portnoy (cartea din 1967 care l-a consacrat) ar fi fost o confesiune. De altfel, Claudia Roth Pierpont spune despre Contraviaţa că este „mărturia forţei cuvîntului tipărit îndreptată spre avida noastră susceptibilitate ca cititori şi măsura abilităţilor lui Roth nu ca autor postmodern, dar ca un fervent realist pentru care emoţiile sînt încă şi mai puternice atunci cînd ficţiunea este deconspirată“.

Ce este cu acest „dar dacă“? Încerc un rezumat, cu menţiunea că aproape orice voi scrie de aici încolo este un „spoiler“ care-i va diminua potenţialului cititor plăcerea de a citi deopotrivă cu încîntare şi confuzie cele cinci mari capitole ale cărţii.

Aşadar, romanul începe cu Henry Zuckerman, fratele scriitorului Nathan, stomatolog şi familist din New Jersey, care, descoperind că suferă de o boală de inimă fatală, al cărei tratament îl face impotent, se confruntă cu posibilitatea unei multiple şi foarte riscante intervenţii chirurgicale, singura cale pentru a-şi continua aventura sexuală cu propria asistentă: o viaţă liniştită, banală şi sănătoasă alături de familie sau puterea, fantezia şi libertatea sexului cu amanta? Henry alege sexul şi moare lăsîndu-l pe Nathan să-i dezvăluie postum secretul într-o carte de aşa-zisă ficţiune. Dar dacă Henry supravieţuieşte operaţiei şi, în locul extazului sexual, are revelaţia unui sens mai înalt al noii sale vieţi, stabilindu-se într-o comunitate israeliană din West Bank, unde porneşte în aventura explorării identităţii sale evreieşti ignorate pînă atunci, fiind deopotrivă fascinat şi îndrumat de un personaj de o rară elocinţă, un anume Mordecai Lippman, profetul şi apologetul fanatic al unui Israel (Iudeea, în termenii lui) care trebuie să-şi impună identitatea teritorială cu forţa (vezi şi peroraţia lui din fragmentul de mai jos). O viaţă predispusă la violenţă în numele unui ideal identitar naţional evreiesc sau căldura, liniştea şi siguranţa din sînul familiei departe de origini? În această desfăşurare narativă, Nathan pleacă după fratele său în Israel, încercînd să-l convingă să revină la sentimente laice şi la propria familie. Dar dacă Nathan este cel care suferă de afecţiunea cardiacă şi are o aventură pe care n-o poate împlini fără riscul operaţiei respective în urma căreia, în cele din urmă, moare? De data aceasta, Henry descoperă manuscrisul fratelui său în care acesta îi dezvăluia adulterul, laolaltă cu întreaga aventură a convertirii identitare din Iudeea, şi decide să-l distrugă. Dar dacă Nathan, rămas impotent în urma medicaţiei cardiace, se îndrăgosteşte de o englezoaică mult mai tînără şi găseşte sensul vieţii în a se căsători şi a deveni pentru prima dată tată, astfel că se supune operaţiei, supravieţuieşte, se mută în Anglia, dar se confruntă cu antisemitismul britanic postbelic. (Aspect care i-a atras lui Roth multe critici.)

Contraviaţa este un spectacol narativ absolut al perspectivelor şi al permutării personajelor celor doi fraţi – Henry, convenţionalul familist vs Nathan, artistul libertin (aceşti Cain şi Abel ai lui Roth) – care, oglindindu-se reciproc în propriile convingeri, slăbiciuni şi pasiuni, trăiesc fiecare contraviaţa celuilalt. Contraviaţa este una dintre capodoperele lui Roth, iar traducerea Alexandrei Coliban se ridică la nivelul ei.

*****

Philip ROTH
Contraviaţa (fragment) 

– Aş fi îndrăznit eu oare să visez, cînd eram într-un liceu nazist din Germania, că va veni ziua în care voi sta cu familia mea, în propria mea casă din Iudeea şi voi sărbători cu ei Sabatul? Cine ar fi crezut aşa ceva cînd eram sub nazişti? Evreii în Iudeea? Evreii din nou în Hebron? Acelaşi lucru îl spun astăzi şi în Tel Aviv. Dacă evreii reuşesc să se aşeze şi în Iudeea, pămîntul va înceta să se rotească pe axa lui. Dar a încetat pămîntul să se rotească pe axa lui? A încetat el să se învîrtă în jurul soarelui de cînd evreii s-au întors în patria lor biblică? Nimic nu este imposibil. Evreul nu trebuie decît să decidă ce îşi doreşte – şi apoi poate pune în practică acea dorinţă. N-are voie să fie plictisit, n-are voie să fie obosit şi nici să se văicărească întruna: „Daţi-le orice arabilor, daţi-le totul ca să nu fie probleme“. Pentru că arabii vor lua ce le dai, după care vor continua războiul, şi în loc să fie mai puţine probleme, vor fi mai multe. Ai fost în Tel Aviv; ai avut ocazia să stai de vorbă cu toţi ăia simpatici şi bun la suflet de acolo care vor să fie omenoşi? Omenoşi! Sînt jenaţi de imperativele supravieţuirii într-o junglă. Asta e o junglă cu lupi de jur-împrejur! Avem aici oameni slabi, oameni moi, cărora le place să-i spună laşităţii lor moralitate evreiască, aceasta va duce la distrugerea lor. Şi după aceea, te asigur, lumea va trage concluzia că evreii şi-au făcut-o cu mîna lor din nou, că sînt vinovaţi din nou – că sînt responsabili pentru al doilea Holocaust aşa cum au fost vinovaţi şi pentru primul. N-am venit aici să facem cimitire. Avem destule cimitire. Am venit aici ca să trăim, nu ca să murim…

Un evreu care susţine cauza arabilor! Ştii ce părere au arabii despre astfel de oameni? Îşi spun: „Oare o fi nebun sau trădător? Ce l-a apucat pe omul acesta?“ Li se pare că e un semn de trădare, de perfidie – îşi spun: „De ce să susţină cauza noastră? Noi n-o susţinem pe-a lui.“ În Damasc nici măcar unui nebun nu i-ar da prin cap să susţină cauza evreiască. Islamul nu e o civilizaţie a îndoielii, cum e civilizaţia evreului elenizat. Evreul întotdeauna se acuză pe sine pentru ce se petrece în Cairo. Se învinovăţeşte pe sine pentru ce se petrece în Bagdad. Dar în Bagdad, crede-mă, nu se învinovăţesc pe ei înşişi pentru ce se petrece la Ierusalim. Civilizaţia lor nu e una a îndoielii – civilizaţia lor e una a certitudinii. Islamul nu se confruntă cu năpasta unora simpatici şi buni la suflet care vor să fie siguri că nu fac nimic greşit. Islamul vrea un singur lucru: să cîştige, să triumfe, să radă cancerul Israelului din trupul lumii islamice.