Ego proza la recurs
● Colecția „Scriitori de Poveste“, Editura Muzeelor Literare, Iași, 2018.
Ideea e pe cît de fericită, pe-atît de simplă: unsprezece prozatori din noul val sînt puși în contact stilistic nemijlocit cu unsprezece (mai mult sau mai puțin) clasici ai literaturii române. Simonei Antonescu îi revine Otilia Cazimir; lui Mihai Buzea – Vasile Pogor; lui Iulian Ciocan – Nicolae Gane; lista continuă cu Adela Greceanu (Vasile Alecsandri), Florina Ilis (Eminescu), Cristian Fulaș (Dosoftei), Dan Coman (Mihai Codreanu), Alex Tocilescu (Topîrceanu), Bogdan Răileanu (Costache Negruzzi), Tudor Ganea (Sadoveanu) și, în sfîrșit, Andrei Crăciun (Ion Creangă). În primă instanță, va fi fost vorba despre niște microbiografii romanțate dedicate celor ale căror case memoriale se află în patrimoniul Muzeului Literaturii din Iași. Un proiect, așadar, instituțional. Deci, prin forța lucrurilor, corect și pasibil de un anume conformism. Că n-a fost așa, că în cele din urmă, el s-a realizat în beneficiul literaturii, și nu al istoriei de mărunt interes documentar, e meritul celor doi coordonatori ai colecției, Lucian Dan Teodorovici și Florin Lăzărescu.
Spuneam că ideea mi se pare cum nu se poate mai fastă. Mai întîi, pentru că vine să infirme programatic o prejudecată care a circulat destulă vreme în literele autohtone. Anume că tinerii prozatori de azi (și mai cu seamă cei care s au afirmat în seria „Ego Proză“ a editurii Polirom) ar fi incapabili de obiectivare. Nu discut reaua-credință a unei asemenea alegații, pentru că ea se dovedește, în primul rînd, falsă.
O altă calitate derivă din aceea că propunerea pare a fi fost un stimulent bibliografic, o binevenită „extindere a domeniului luptei“. Nu știu pentru cîți dintre autorii din listă relectura unor precursori de secol XIX va fi fost neapărat o prioritate. Îmi închipui că majoritatea (o exclud de aici pe Florina Ilis) s-au apropiat abia acum intensiv de amănuntele vibrante ale unor figuri pe care manualele școlare au reflexul de a le mortifica. Or, pentru un prozator, această reactivare a tradiției pe alte coordonate decît cele exemplare și idilizante e o experiență care se poate arăta decisivă. În fond, nici Burgess n-a scris numai Portocala mecanică, ci și două romane incandescente despre Shakespeare și Marlowe.
În sfîrșit, ca joc intelectual, m-am amuzat să urmăresc cît de adecvată a fost, de la caz la caz, împărțirea rolurilor. Aici intră în scenă intuiția regizorală a cuplului Teodorovici-Lăzărescu: să exploatezi umorul versatil al lui Alex Tocilescu pentru a-l restitui pe Topîrceanu, să găsești firul care leagă sensibilitatea reținută a Adelei Greceanu de calmul Biedermeier al lui Alecsandri, să mijlocești întîlnirea dintre un neoexpresionist ca Dan Coman și un orfevru tragic de felul lui Mihai Codreanu ș.a.m.d. mi se pare cel puțin provocator.
Cum n-aș putea comenta nici măcar pe scurt toate cele unsprezece volume ale seriei, am să mă limitez la cîteva rînduri care privesc disponibilitatea autorilor de a păcăli documentul în favoarea purei ficțiuni. Campionii acestui capitol sînt Andrei Crăciun și Tudor Ganea. Primul are tactul de a umple golurile din biografia lui Creangă (veritabil impediment chiar și pentru Călinescu) cu mortarul anacronismului frapant. E memorabilă, de exemplu, scena în care, într-un birt al Iașiului de-acum un secol și jumătate, Eminescu, Creangă și Caragiale petrec un capăt de noapte acompaniați de un „bețiv de gară“ care recită, spontan, versuri din Nichita Stănescu! Ca și cum formulele stilistice ar premerge stricta cronologie, iar ceea ce trebuie rostit va fi, pînă la urmă, rostit într-un fel sau altul. E ceea ce, cu o treaptă mai jos, totuși, încearcă și Bogdan Răileanu atunci cînd îl pune pe Negruzzi să-și teoretizeze fibra autoironică (n-aș băga mîna în foc nici măcar că, la 1857, cuvîntul exista în limba română; iar că autorul lui Alexandru Lăpușneanu vorbea despre sine în jargonul criticii literare – nici atît). Ce reușește Tudor Ganea e încă și mai spectaculos. Și anume izolînd, din uriașul roller coaster care e viața lui Sadoveanu, tocmai elementul magic, tocmai tremurul ezoteric. Cartea începe sub semnul legendelor urbane care escaladează odată cu moartea scriitorului și pe care întregul său destin pare a le fi atras dintru-nceput.
Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Humanitas, 2017.
