Revista Steaua, nr. 1/2017, www.revistasteaua.ro 

Din anul 2000, de cînd am început să recenzez cărţi, am folosit de nenumărate ori expresii precum „literatură/scriitură feminină“; de multe ori am considerat că pot fi observate anumite diferenţe tematice şi stilistice între literatura scrisă de bărbaţi şi cea scrisă de femei; uneori am asociat poeziei scrise de femei termeni precum „delicateţe“, „graţie“, „fragilitate“ sau „vulnerabilitate“, alteori am scris despre două sau mai multe titluri combinînd genul cărţii cu genul autoarei (spre exemplu, cărţi-de-proză-scurtă-scrise-de-femei); am folosit formele la feminin „poetă“, „romancieră“, „scriitoare“, „autoare“, „eseistă“, „teoreticiană“, dar niciodată „critică/istorică literară“ sau „dramaturgă“ (mi s-a părut că sună rău); cînd am coordonat anchete / am alcătuit antologii, uneori nu mi-am pus problema distribuţiei autorilor pe gen, alteori am fost atent la acest aspect. Ca orice tînăr care învaţă pe cont propriu să scrie recenzii, am moştenit nişte formule-clişeu şi am folosit o mare varietate de criterii (inclusiv cel de gen) cînd am discutat cărţile. Niciodată n-am făcut însă o judecată de valoare implicită fiindcă, pentru mine, n-a contat niciodată genul celui care scrie literatură: „scriitura feminină“ are anumite trăsături, întruneşte anumite calităţi, nu se reduce la genul celui/celei care o practică şi nu presupune, cel puţin în cazul meu, o distincţie valorică (slabă). Pentru a discuta literatura, în general, sau pentru a comenta o carte, în special, am considerat că, susţinută de un discurs analitic şi onest, orice criteriu (geografic, tematic, de limbaj etc.) sau formă retorică sînt potrivite.

Recent, pe un site cultural de popularizare, am făcut un colaj doar cu versuri din cărţi noi de poezie scrise de fete într-o încercare de a atrage atenţia exclusiv asupra multitudinii şi diversităţii expresiei poetice practicate de scriitoarele care au publicat poezie în 2016. Reacţiile au fost împărţite: unele poete au înţeles ideea colajului (un criteriu / o convenţie ca oricare alta), alte poete au fost ofensate ba de ideea de „listă“ (deşi eu nu folosisem termenul), ba de faptul că am spus „fete“ (termen considerat „inadecvat“ cu vîrsta unor scriitoare), ba de faptul că am numit unele versuri „graţioase“ (termen considerat minimizator); în fine, cel mai categoric comentariu, cel în urma căruia am aflat că sînt misogin, a sunat aşa: „Lista e sexistă pentru că e o listă făcută plecînd de la distincţia literatură feminină vs literatură masculină, o listă făcută de un bărbat care îşi asumă o poziţie de putere asupra unei categorii discriminate.“

Acesta este, probabil, şi punctul de plecare al anchetei „Doamne, domnişoare, scriitoare, autoare – made in Romania“, coordonată de Ruxandra Cesereanu în revista Steaua nr. 1, anchetă care pune două întrebări: „Cum este să funcționezi ca scriitoare în cultura română, în general?“ şi „Cum este să fii femeie-autor în literatura română, în particular?“. Au răspuns douăzeci de scriitoare din mai multe generaţii şi, deşi există un consens de perspectivă, se pot observa şi diferenţe. Cele între viziunile Iuliei Militaru şi Mirunei Vlada (două poete din aceeaşi generaţie) fiind esenţiale, voi începe cu acestea.

Spune Iulia Militaru: „Literatura este privită adesea ca promotoare a diversităţii, oferind cititorului un număr mare de genuri. Însă susţinerea genului ca diversitate este inutilă, atîta vreme cît mai vorbim încă de gen, adevărata diversitate nu poate exista decît în afara oricărei clasificări, iar asta se va face cînd genul va dispărea, cînd poezia, romanul, proza scurtă etc. vor deveni de nerecunoscut. De aseme-nea, există studii care aduc ca argument prezenţa unor perioade în care literatura devine dominată de autoare. Însă nu de numele care sînt acceptate şi citite la un moment dat ar trebui să ţinem cont, ci mai degrabă de tipul de discurs pe care ele îl aduc în spaţiul public. Iar aici avem într-adevăr o problemă, la noi fiind îngrijorătoare absenţa unor grupuri care să ia atitudine, lipsa unor voci care să condamne limbajul marcat de diferenţele de gen şi să acţioneze în acelaşi timp.“ Spune Miruna Vlada: „Evident că literatura de calitate nu are gen. Dar percepția are gen, la fel și formarea gusturilor sau a tipului de sensibilitate pentru observația socială al unui tînăr/tinere. Acestea se dezvoltă diferit la femei și la bărbați și cred că ambele genuri au de învățat din asta. Diversitatea genurilor și a modului diferit de interacțiune cu realitatea, care se reflectă într-un mod foarte incitant în literatură, e un element de cultură generală. Cred că e foarte problematic să văduvim elevii de explorarea acestor distincții de gen și de bogăția multiperspectivală ce le va fi tare utilă în toate experiențele ulterioare. Manualele fără scriitoare ciuntesc de fapt realitatea, în care și bărbați, și femei deopotrivă au găsit căi creative de a se exprima și de a inova literar, performînd adesea pe paliere diferite“.

Despre limbajul marcat de diferenţele de gen vorbesc mai multe scriitoare. Mihaela Mudure: „Cred că întrebarea conţine, partial, răspun-sul. Chestionarul se referă la femeia-autor şi nu la femeia-autoare. Rezistenţa limbii la anumite construcţii feminine sau preferinţa noastră pentru anumite formule lexicale trădează atît mentalul colectiv, cît şi pe cel individual. Intrarea în spaţiul public prin poziţia de autoritate şi putere pe care o reprezintă auctorialitatea este încă o problemă, în spaţiul românesc, atît pentru receptori (redactori, critici, istorici literari, cititori neprofesionişti), cît şi pentru femeia autoare, prin comparaţie cu alte culturi mult mai obiş-nuite a gîndi umanul şi la masculin, şi la feminin.“ Spune şi Alina Purcaru: „Cît despre receptare, speculațiile din proximitatea intimității, dihotomiile clișeice, de tip «cerebralitate»/«sensibili-tate», plus verdictul de «literatură a crizei» (de presu-pus, sentimentale) parazitează, în continuare, analiza cărților scrise de autoare.“ Şi Andreea Răsuceanu: „Uneori ele ies la suprafață pe neaștep-tate de sub aparența unei corectitudini politice afișate cu ostentație, sub forma unor involuntare mecanisme verbale clișeice, adînc și iremediabil înrădăcinate în subconștientul nostru: poezia unei autoare e musai feminină, delicată, plină de grație; o scriitoare care vine cu un roman amplu, cu o construcție solidă scrie ca un bărbat etc. Din păcate, rezultatul concret al acestui tip de atitu-dine este absența autoarelor din prim-planul vieții literare, din jurii, board-uri ale diverselor foruri literare etc., dar și o mai slabă reprezentare cantitativă a lor în antologii, volume colective, o mai slabă prezență în general pe piața editorială.“

Despre această lipsă de reprezentare vorbesc mai multe autoare – Marta Petreu: „Cît despre canonul literar, acesta a fost pecetluit de mult și, după cum se știe, s-a cam oprit la autorii afirmați și consacrați pînă în 1989. Un singur nume a mai fost introdus în acest burduf al lui Eol: Mircea Cărtărescu. Manualele școlare, alt mijloc de consa-crare, au fost de multă vreme scrise și aprobate, de fiecare dată, de cine trebuie. Iar premiile literare le dau criticii literari, de la Dumnezeu învestiți cu omnipotență și omniștiință“, şi Ioana Bot („machismul românesc e una din formele mentale «tradiționale» cel mai greu de ucis“), şi Magda Cârneci („anumite tipare bătătorite de aceiași bărbați de cultură aflați în aceleași posturi de conducere de decenii“), şi Adina Diniţoiu („în spaţiul cultural autohton persistă un misoginism difuz“), şi Miruna Vlada: „Din manualele de română o fată află că o serie de domni impozanți, musai cu barbă, au scris multe cărți, au reinventat limba română și au scris uneori și despre dragoste și atunci hop! – apar și femeile în postura clasică de «obiect al adorației»… Femeile aparțin. Literatura de manual le învață pe fete că trebuie să aparțină ca să fie adevărate femei. Lipsesc clar reperele femeilor de sine stătătoare.“

O anchetă în care se spun pe şleau multe lucruri adevărate, unele chiar ruşinoase, despre mediul literar românesc. Dar discuţia abia începe.

Foto: Flickr