Radu Sergiu Ruba, O vară ce nu mai apune, Editura Humanitas, 2014. 

O vară ce nu mai apune este, poate, cea mai mare surpriză literară pe care v-aţi putea-o face dacă, aşa cum mi s-a întîmplat mie, n-aţi apucat să citiţi cartea la apariţia ei în urmă cu trei ani. Radu Sergiu Ruba a publicat cîte puţin din toate: poezie, proză scurtă şi roman, eseuri şi interviuri cu scriitori străini, a şi tradus cîteva cărţi sau a editat antologii (precum Constelaţia Homer – O antologie a scriitorilor nevăzători din România, recent ajunsă la a doua ediţie la Tipo Moldova). În tot ce a scris Radu Sergiu Ruba se văd o inteligenţă ieşită din comun, o cultură solidă, de modă veche, precum şi un talent stilistic remarcabil. S-ar putea spune că e un scriitor complet, cum puţini sînt astăzi, iar această carte autobiografică, aparent neplănuită, însumează toate calităţile scrisului său.

„Am ajuns la această mărturie pe un drum lung, întîrziat de ezitări, de ocolişuri, de escale cu sau fără voie, de lunecări în capcane, de ieşiri anevoioase de acolo, de reveniri spre ţintă din alte unghiuri, de lene şi de teamă. Am mai spus o, cu abţinere de la detalii însă: vederea, cîtă a fost, mi-am pierdut-o pe la unsprezece ani… Omul poate să-şi piardă vederea, dar nu şi memoria vizibilului, funcţia ochiului poate să dispară, însă nicidecum amintirea lumii arate cu privirea. În spatele pleoapelor, învie lumea ca reprezentare. Nu o văd, dar mi-o filmez spontan, mi-o reprezint pornind de la profilurile ei reale. Cel puţin la început, nu adaug nimic din propria-mi imaginaţie“, spune Radu Sergiu Ruba în „Cuvîntul înainte“, ajutîndu-ne să înţelegem cartea şi ca pe o aventură a căutării lumii imprimate în privirea pierdută. (Vezi şi fragmentul de mai jos.) Copilăria marchează aici hotarul amintirii („nu există Paradis în absenţa luminii“), iar această carte autobiografică trece rareori în adolescenţa şi în maturitatea naratorului a cărui privire, deopotrivă melancolică şi plină de viaţă, învie locurile şi personajele (locurile devin ele însele personaje în amintire) întîlnite pînă la unsprezece ani în pitoreasca ţara şvabă a Sătmarului.

Sînt anii ’60 şi Radu Sergiu Ruba surprinde foarte bine atmosfera rurală încărcată politic din cauza Partidului care, abia scăpat de problema partizanilor, încearcă să-şi impună autoritatea, inclusiv prin figura tatălui ajuns primar, în fosta regiune austro-ungară, deci multiconfesională şi multilingvă. De altfel, istoria este cadrul tuturor poveştilor din carte, iar complicata istorie a Ardealului de la jumătatea secolului trecut, cu accentele antisemite horthyste, apoi şi cu abuzurile regimului stalinist, este bine ilustrată de poveştile comunităţii, în special de destinul „jidovului rătăcitor Weisz“ sau al „legionarului haiducit Blidaru“.

Dar adevăratele personaje ale acestor istorii autobiografice sînt străbunicii Floarea (cea supranumită Floarea Nordului, adevărata povestitoare a familiei) şi Gheorghe Pomean, ale căror poveşti de viaţă, ascultate de copilul în vîrstă de 6 9 ani depănate seara în casă, ocupă cele mai multe pagini din carte şi pe bună dreptate, căci sînt de-a dreptul fabuloase. Între fuga de-acasă a străbunicii adolescente, traversînd oceanul în America, în căutarea soţului plecat acolo să muncească cu mult înainte de Primul Război Mondial, şi deportarea străbunicului ajuns factor poştal în Siberia după al Doilea Război Mondial, între aceste două episoade se întind o mie şi una de poveşti de viaţă, poveşti de imigraţie, lagăr şi război, inclusiv un miracol religios, toate absolut fascinante, deopotrivă dramatice, misterioase, emoţionante şi pline de umor. (Străbunicii „trăiseră spulberarea a două împărăţii şi întregirea unui regat; trecuseră peste ei cinci stăpîniri lumeşti, le supravieţuiseră, aveau să îndure încă două…“) Rareori am citit cărţi autobiografice atît de spectaculoase, ale căror capitole pline de aventuri să se desfăşoare cu adevărat după logica romanului.

Episodul din tinereţea autorului al scurtei relaţii cu o fată cunoscută în copilărie este printre puţinele treceri ale hotarului temporal al amintirilor şi ajută la înţelegerea „vitalităţii memoriei vizuale“ a autorului, o calitate deopotrivă descriptivă şi poetică reflectată în scrisul lui Radu Sergiu Ruba cu asupra de măsură. De asemenea, cîteva pagini eseistice abordează şi alte teme, precum cea a visării, spre exemplu, extrem de interesantă („nevăzătorii congenitali visează iluzia spaţiului deschis“), sau a tehnicilor scrisului („vocea electronică a calculatorului vede textul şi-l preschimbă în cuvinte la fel cum mama Floare a prefăcut lumea văzută şi închipuită de ea în vorbe şi în poveste“). De altfel, finalul cărţii vine, în mod simbolic, odată cu moartea acestei fabuloase femei înainte ca strănepotul ei să-şi piardă vederea şi care, mai tîrziu, tocmai el avea să-i scrie povestea.

Radu Sergiu Ruba este un povestitor grozav şi un stilist desăvîrşit; O vară ce nu mai apune ridică foarte sus standardul cărţilor autobiografice.

Sîmbătă, 8 aprilie, de la ora 14, îl puteţi asculta pe Radu Sergiu Ruba în emisiunea All You Can Read de la Radio Seven (103,4 FM sau online la www.7radio.ro).

*****

Radu Sergiu RUBA
O vară ce nu mai apune (fragment) 

Ce-ar fi dacă o inteligenţă de sus mi-ar cerceta creierul? O inteligenţă de pe Syrius. De ce tocmai Syrius? Pentru că ascensiunea lui pe cer dă semnul revărsării Nilului. Se şi credea de fapt că steaua atrage spre sine apele ce ies astfel din albie şi dau să se înalţe. De groaza distanţei, nu apucă decît să se reverse. Picătura asta de lumină poate fi cauza belşugului. Vine aşadar o raţiune de pe Syrius, aşa, ca o rază ce dezlănţuie Nilul, mă ia de bărbie şi mi se uită înăuntrul ţestei. Nu o interesează materia, masa cerebrală. E o inteligenţă de sus, prin urmare, o ia în amonte pe firul gîndurilor, al imaginilor împletite una într-alta pînă la capăt, în spate, sub occipital, pe cîmpul vizual.

Bunul meu prieten, regretatul, de neuitatul poet Cristian Popescu, declama că visul zace înăuntrul craniului ca un cristal, iar pentru a-l citi trebuie să-l scoţi de acolo. La fel şi înţelepciunea syriotă: va constata mai întîi că, pe cîmpurile cerebrale 17, 18 şi 19 ale lui Ruby, ale mele adică, e o dezordine de cristale ce refuză să se înlănţuie, dau îndărăt de la legarea lor într-o structură. Dar cleştarele sînt acolo şi închid în ele crîmpeie de lume. Privelişti care au fost şi nu mai sînt, însă de care el leagă anumite identităţi. Peisajele nu sînt tocmai cele de altădată, s-au alterat cu timpul, au căpătat patine şi scînteieri proprii de la regimul lor recluzionar, alimentat numai de intensitatea amintirii, nu de contactul cu modelul. Lanţurile de cristale rupte, împrăştiate, aşchiile, pulberile, lăcrămările lor rănite, oglindind un cer de demult, conţin nu tocmai culori, ci emit nuanţe şi penumbre cromatice care nu mai există sub soare, s-au format în faţa locului prin amestecuri endogene haotice, în absenţa luminii. Dar imaginile despre care Ruby vorbeşte pot fi recunoscute pînă la urmă, iar dacă nu recunoscute, măcar reconstituite.

El afirmă, iar eu confirm că am întîlnit lumina acestei lumi doar prin vreo cinci sate din ţinutul Sătmarului. Syrioţii ar putea observa, cercetînd cristalele din capul meu, că de Răteşti e legată culoarea verde, iar de Pişcari cea galbenă. E satul părinţilor mei care mă trimiteau aici vara la cele două perechi de bunici. Ajungeam uneori şi iarna la ei în sania trasă de cai, bine ascuns sub dune pufoase, cu cărămizi încălzite la picioare. Cocişul mîna cu băgare de seamă prin Pădurea Cerhatului. Luneca o vreme încet. În sanie se tăcea mîlc de frica lupilor…