Burka Mona Lisei

Michel Houellebecq, Supunere, traducere de Daniel Nicolescu, Editura Humanitas Fiction, 2015.

Prevăzut să apară pe 7 ianuarie 2015 (dată care, printr-o nefastă coincidenţă, avea să consemneze atentatul din redacţia publicaţiei Charlie Hebdo, cînd au fost împuşcate 12 persoane), romanul lui Michel Houellebecq circula deja într-o variantă electronică piratată, lucru care n-a făcut decît să-i sporească aura şi cota de piaţă. Scenariul politic al viitorului imediat imaginat de Houellebecq – o Franţă condusă de Frăţia Musulmană – era de natură să le dea francezilor ceva frisoane, dar manifestările reale ale istoriei recente, mai ales seria de atentate de săptămîna trecută, cînd au murit 132 de oameni, n-au făcut decît să arate inadecvarea stilistică a imaginarului literar la realitatea violentă şi sîngeroasă.

E vorba de anul 2022, cînd în jocul electoral se confruntă stîngiştii, Frontul Naţional al Marinei Le Pen şi ficţionala Frăţie Musulmană, condusă de educatul, charismaticul şi moderatul Mohammed Ben Abbes, cel care, în urma unei coaliţii cu stîngiştii, devine noul preşedinte al Republicii şi este perceput „din stirpea lui Napoleon“. În timp ce dreapta mărşăluieşte în doliu pe Champs-Élysées, statul musulman este acceptat fără incidente civile, iar metamorfoza cu burka a Republicii începe în mediul academic, restrîns drastic odată cu învăţămîntul mandatorial redus la nivelul liceal. Evreii pleacă în Israel, femeile sînt obligate să poarte văl şi dispar din viaţa socială, bărbaţii sînt încurajaţi să se convertească, să încerce poligamia şi să se reproducă – demografia fiind obsesia musulmană, după cum se vede şi din fragmentul de mai jos. Într-un scenariu iminent, toate ţările Europei ajung sub influenţa electorală a partidelor islamiste, în timp ce Marocul, Tunisia şi Turcia sînt primite în Uniunea Europeană, care începe negocierile de aderare cu Libanul şi Egiptul, într-o mişcare geopolitică amplă de constituire a unei entităţi transcontinentale, o Eurabie care să aspire la statutul deţinut odată de Imperiul Roman. Franţa, ca leagăn european al islamului, susţinută de petromonarhiile din Golf, şi‑ar recăpăta astfel statutul de putere globală şi globalizatoare. Prestigiului cultural al Franţei îi lipsea doar petro-capitalul arab pentru a atinge statutul de superputere luminată a noii lumi.

Toată această tranziţie spre o Europă musulmană se face în mod pacifist, în frunte cu un preşedinte luminat care-şi asumă rolul de a reda mai întîi Franţei strălucirea şi relevanţa spirituală de altădată, de a o reforma moral, conferin­du-i valorile religioase musulmane necorupte de secularizare. Islamul este văzut ca o nouă vîrstă de aur, ca o etapă superioară catolicismului, cel care s-au autoanihilat în procesul secularizării ce a urmat Evului Mediu.

Protagonistul acestui roman (la noi, apropo, genul acesta de scenariu speculativ a fost practicat cu mare talent de către regretatul Liviu Radu, plecat dintre noi luna trecută) este François, profesor universitar în vîrstă de 44 de ani, specialist în opera scriitorului decadent Huysmans, retras spre bătrîneţe la mînăstire, al cărui alter ego alterat devine. Mizantrop misogin ratat, antierou ca mai toţi protagoniştii romanelor lui Houellebecq, François se lasă fascinat, asemenea eroului său literar care plecase spre finalul vieţii pe drumul căutării dimensiunii religioase a existenţei, de promisiunile deopotrivă spirituale şi domestic-sexuale ale noii orînduiri religioase şi se întoarce ca profesor la Sorbona Islamică finanţată de saudiţi. Pînă la urmă, înţelegem noi, Franţa, cu intelectualii („intelectualul din Franţa nu trebuia să fie responsabil, nu stătea în natura lui să fie“), politicienii şi cetăţenii ei de rînd, va fi absorbită (a se citi convertită) în vîrtejul stîrnit de cei care îndrăznesc să gîndească o schemă mai mare şi să aspire la un plan superior pentru omenire.

Plasat undeva între satiră şi utopie – s-a folosit termenul distopie, dar nu e nimic totalitar în acest scenariu speculativ democratic al unei orînduiri luminate –, romanul lui Michel Houellebecq este, precum mai toată literatura sa, o proză de idei, un roman-eseu, o ficţiune politică banală literar şi fără detentă stilistică, şi, cum sugeram la început, timidă în raport cu realitatea desfăşurată după apariţia cărţii. Supunere nu este o carte despre intoleranţă, ură şi frică, nu e un roman islamofob, chiar dacă la un moment dat Houellebecq a declarat că „islamul este cea mai stupidă religie“. (Întrebat într-un interviu recent din The Guardian dacă e islamofob, scriitorul a răspuns: „Da, probabil. Dar cuvîntul fobie înseamnă mai degrabă frică decît ură“.) Preşedintele Hollande al lui Houellebecq (care „renunţase practic să se exprime, aşa încît cea mai mare parte a presei părea să fi uitat că există“) nu seamănă cu preşedintele Hollande din aceste zile care declară că Franţa e în război împotriva ISIS, formaţiune teroristă care nu există în roman decît sub forma unor jihadişti ignoraţi de musulmanii moderaţi intraţi în politică.

Aşadar, prin comparaţie cu seria de atentate sîngeroase din acest an, utopia unei Europe musulmane patriarhale luminate, fără ateism şi fără criminalitate pare, suficient de ironic, un basm cult. Spre deosebire de caldarîmul parizian din zilele noastre, în paginile romanului viitorului nu curge sînge. Iar asta, paradoxal, nu ştiu dacă e în favoarea literaturii.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

*****

Michel HOUELLEBECQ

Supunere (fragment)

Ştiţi, Frăţia Musulmană e un partid aparte: multe mize politice uzuale îi lasă aproape indiferenţi; şi, mai ales, nu îi conferă Economiei locul central. Pentru ei esenţială este demografia. Şi educaţia. Populaţia care dispune de cel mai ridicat nivel de reproducere şi care izbutește să-şi transmită valorile este cea care triumfă. În opinia lor, e cît se poate de simplu, economia şi geopolitica nu sînt decît praf în ochi: cei care controlează natalitatea controlează viitorul şi gata! De aceea, singurul punct capital, singurul domeniu unde vor musai să capete satisfacţie este cel al educaţiei copiilor.

Pentru Frăţia Musulmană, fiecare copil francez trebuie să aibă posibilitatea să beneficieze, la începutul şi la sfîrşitul şcolarităţii, de un învăţămînt islamic. Iar învăţămîntul islamic este, din toate punctele de vedere, foarte diferit de învăţămîntul laic. În primul rînd, în nici un caz nu poate fi mixt; şi doar anumite cariere să fie accesibile pentru femei. Ce doresc ei în fond este ca majoritatea femeilor, după şcoala primară, să fie orientate către şcolile de menaj şi să se mărite cît mai repede posibil – o mică minoritate putînd urma, înainte de căsătorie, studii literare sau artistice; acesta ar fi modelul ideal de societate. De altfel, toate cadrele didactice, fără excepţie, vor trebui recrutate dintre musulmani. Se cuvin respectate regulile privind regimul alimentar al cantinelor şcolare şi timpul alocat celor cinci rugăciuni zilnice. Mai presus de orice, programa şcolară va trebui adaptată învăţămintelor Coranului…

În privinţa poligamiei, căsătoria republicană va rămîne neschimbată, o uniune între două persoane, bărbaţi sau femei. Căsătoria musulmană, eventual poligamă, nu va avea nici o consecinţă în termeni de stare civilă, dar va fi recunoscută ca validă şi va oferi drepturi, prin centrele de securitate socială şi prin serviciile fiscale.