Steaua, nr. 11-12/2016, www.revistasteaua.ro 

Sfîrşitul anului trecut a oferit multe anchete interesante în revistele literare din ţară. La Sibiu, Zona nouă nr. 3 (www.zonanouă.com) a întrebat cîţiva artişti cum se raportează la punk (o mini-anchetă interesantă şi chiar necesară, dar, din păcate, inconsistentă). La Timişoara, Orizont nr. 12/2016 (www.revistaorizont.ro) a pus o întrebare imposibilă, „Care este cea mai nedreptăţită carte din lume?“, întrebare la care nu se putea răspunde decît, aşa cum s-a şi întîmplat, divagînd cu graţie despre condiţia literaturii (reţin, totuşi, răspunsul cu tîlc al Ioanei Pârvulescu: Dicţionarul limbii române). La Braşov, Astra nr. 3-4 (www.revista-astra.ro/literatura) i-a întrebat pe scriitori ce burse de creaţie au primit / în ce rezidenţe artistice au fost; ocazie cu care, o dată în plus, constatăm dezinteresul instituţiilor culturale de la noi faţă de această formă de sprijin a creaţiei literare (sînt curios dacă îşi aminteşte cineva dacă şi cînd a oferit vreo bursă Uniunea Scriitorilor), toate bursele de creaţie şi rezidenţele artistice menţionate în anchetă de scriitorii români fiindu-le oferite de instituţii şi organizaţii literar-culturale germane, austriece, elveţiene sau americane, dar şi – nota bene! – maghiare, sîrbeşti, kosovare şi albaneze. Kosovare şi albaneze! O situaţie de ruşine pentru instituţiile culturale de la noi.

La Cluj, revista Steaua aduce multe lucruri bune de citit. În primul rînd, este transcris (parţial) dialogul dintre Mircea Cărtărescu şi Ruxandra Cesereanu (vezi şi fragmentul de mai jos), dialog prilejuit de întîlnirea din cadrul Festivalului Internaţional de carte Transilvania; dar plină de interes este şi ancheta realizată de Bogdan Coşa şi Vlad Moldovan cu întrebarea „Dacă ai fi nevoit să ţi reciteşti cărţile, care ar fi teama ta cea mai mare?“. Ancheta, la care răspund nu mai puţin de 19 scriitori din mai toate generaţiile (Andrei Doboş, M. Duţescu, Olga Ştefan, Veronica D. Niculescu, Simona Sora, Simona Popescu, Robert Şerban, Marta Petreu, Adriana Babeţi, Gabriela Adameşteanu, Ana Blandiana ş.a.), este o adevărată antropologie a (re)lecturii. Citind răspunsurile foarte variate, de la improbabilul „nu mă recitesc niciodată“ pînă la vanitosul „mă recitesc frecvent“, e foarte interesant de urmărit relaţia fiecărui scriitor cu propriile cărţi odată ce acestea au căpătat, prin publicare, o existenţă autonomă. Dacă Mircea Cărtărescu vorbeşte în interviu despre faptul că scriitorii sînt, referindu-se în sincronie, cei mai buni cititori ai propriilor texte, ancheta despre diacronia relecturii arată o cu totul altă situaţie. Scriitorii par mai degrabă timoraţi în faţa propriilor texte pe care fie nu le mai recunosc, fie nu le mai înţeleg, fie consideră că nu-i mai reprezintă dpdv artistic, compoziţio­nal, ideatic.

Unele răspunsuri sînt expediate şi rămîn ambigue, altele sînt dezvoltate şi, beneficiind şi de prezumţia de onestitate, arată complicatul proces al relecturii de sine care presupune deopotrivă tentaţie şi teamă sau, după cum spune cineva, „un amestec de nostalgie şi curiozitate“. Care ar fi temerile scriitorilor în faţa propriilor cărţi? Le trec aici fără să dau numele scriitorilor (pe care vă invit să-i citiţi integral măcar în varianta online a revistei): „teama de a nu mă înţelege“, „teama de neglijenţe specifice“, „teama de ceea ce s-a pierdut din cauza evaporării contextului“, teama de mutilările cenzurii, „teama că am publicat ceva inacceptabil, o mare tîmpenie“, „teama fie că nu mai pot scrie ca atunci, fie că nu pot scrie decît ca atunci“… Nu toţi scriitorii sînt însă temători, dezamăgiţi sau neinteresaţi de ce au scris la alte vîrste (unii sînt categorici, poate şi uşor ipocriţi: „nu am curajul să mă recitesc“, „nu mi recitesc cărţile“, „n-are de ce să-mi fie teamă“), unii se recitesc constant („pentru mine e foarte important recititul cărţii tipărite; face parte din ciclul de viaţă al cărţii, dintr-un proces de desprindere“) ori au parte de surprize plăcute („mi s-a întîmplat adesea ca teama să mi se transforme în mulţumire [pentru că] scriam mai frumos decît acum“). Înstrăinarea de propriul scris revine în multe răspunsuri („cărţile mele sînt scrise de un altul“, „mă mir că eu sînt cea care le-a scris“, „sentimentul de înstrăinare mă sperie“), atunci cînd nu e vorba de renunţare şi îndepărtare totală („urăsc rescrierea textelor deja publicate“, „aş fi tăiat jumătate, aş fi masacrat-o“), dar la fel de frecvent este şi impulsul de rescriere ce urmează recitirii („simt nevoia să adaug, nu să tai“, „la reeditare, fiecare volum a fost revizuit dacă nu adăugit“, „am fost catalogată drept «autor maniac»“).

Răspunsurile anchetei recitirii de sine evoluează între două extreme ale autoevaluării: „versiunea mea mai tînără ştia mai multe şi vedea mai bine“ şi „între timp am acumulat multă experienţă de lectură şi de practică a scrisului“; astfel că, marcată deopotrivă de conflicte şi armonie, convieţuirea cu propriile cărţi arată, precum viaţa însăşi, „complexă şi cu multe aspecte“.

****

Mircea CĂRTĂRESCU
„Cititorul este eroul literaturii“

Literatura este despre cititor. Cititorul este eroul literaturii. Toţi actorii din jocul literaturii sînt cititori. Editorul este un cititor. Criticul literar este un cititor. Scriitorul însuşi este un cititor. Actul scrierii nu este un act orb, noi nu înaintăm în scris liniar, ca printr un tunel. Noi recitim fiecare frază pe care o scriem, fiecare jumătate de frază, fiecare cuvînt. Literatura este un proces de scriere/citire. Nu este posibil să scrii fără să citeşti. Noi reiterăm circuitul scrisului şi-al cititului în fiecare minut în timp ce scriem un text. De aceea, adevăraţii scriitori, după părerea mea, sînt cei mai buni cititori ai propriilor texte. În momentul în care îţi citeşti textul şi nu te înşeli, nu crezi că textul pe care îl scrii este bun dacă e de fapt prost, sau invers, atunci poţi să fii şi un scriitor adevărat. Dacă nu ştii să citeşti critic, nu poţi nici să scrii…

Cartea, fără îndoială, este maşinăria ideală pentru acest proces al cititului. Nu este singura maşinărie făcută pentru citit, dar este cea mai evoluată. Cineva spunea înainte că ar corespunde anatomiei umane – e bine spus ca metaforă. Corespunde în orice caz felului nostru de a gîndi, de a intui actul scrisului. Înaintea cărţii au existat papirusurile, după cum ştiţi. Ele erau greoi de manevrat pentru că trebuia să le desfăşori tot timpul, nu puteai merge înainte, înapoi, trebuia tot timpul să derulezi liniar acelaşi text. Inventarea codexului, a cărţii aşa cum o ştim noi astăzi, a fost un progres extraordinar. Computerul a reluat papirusul, scroll ul. Ca să citeşti pe un ecran de computer, trebuie să faci scrolling tot timpul. Este stîngaci, nu e bine pentru psihologia lecturii. Dar reader-ul a reinventat codexul, chiar dacă este o imitaţie de codex, există programe pe reader-e care într-un fel, prin animaţie, răsfoiesc şi paginile cu degetul, auzi şi foşnetul paginii uneori. Pînă la urmă, chiar şi gadget-urile electronice s-au întors la formatul de carte, chiar dacă suportul diferă. Pînă la urmă sîntem toţi oameni ai cărţii şi ai lecturii. Sînt dispus să accept acest lucru atîta vreme cît cartea nu este fetişizată. Eu nu cred că trebuie să ne unim cu toţii în jurul cărţii, că ea moare etc. Întotdeauna cînd spui că un lucru e în pericol, el deja a şi dispărut sau este sortit dispariţiei. Nu, cartea nu este în pericol, după părerea mea, cartea a agonizat de cînd se ştie, a agonizat fericit şi va agoniza fericit şi în viitorul pe care noi îl putem prevedea. Nu e bine şi sănătos ca o carte să fie un triumf. O carte trebuie să ţină de normalitate, nu de triumf, așa încît să putem ajuta lectura fără să ne cramponăm de pericolele, unele reale, altele inventate care ar pîndi-o.

(fragment din dialogul cu Ruxandra Cesereanu, revista Steaua)