Antoaneta Ralian
24 mai 1924 - 26 noiembrie 2015
Nu cred că există cineva căruia să‑i placă literatura şi să nu fi citit cel puţin o traducere semnată de Antoaneta Ralian! Dar oricît de mult a tradus în cei peste şaizeci de ani de carieră (125 de cărţi, dintre care ultima neterminată), Antoaneta Ralian a fost, fundamental, o scriitoare. În ultimul deceniu de viaţă a scris în aproape toate volumele colective tematice pe care le cunosc. Proză confesivă scrisă impecabil, cu mare vervă de povestitoare şi, mai ales, cu foarte mult umor. Am cunoscut-o ca traducătoare pe cînd eram student, acum, la despărţire, Antoaneta Ralian este pentru mine o scriitoare. De aceea, fără alte cuvinte, îi aduc aici un mic omagiu transformîndu-mi rubrica într-un mozaic cu fragmente din aproape toate cărţile pe care / în care a scris în ultimii ani.
„Cred că primul fum, pasiv, l-am inhalat pe cînd eram cazată în poziţia aceea tihnită, deşi cam contorsionată, din placenta mamei. Mama era o femeie foarte nonconformistă (o strigam, în glumă, «George Sand în mizerie»), care a fumat tot timpul sarcinii şi al alăptării. Presupun că şi pe parcusrul travaliului, cît s‑a chinuit să mă nască, a tras din ţigară. Căci naşterea mea a fost foarte dificilă, întrucît, caracteristic pentru mine, nu am venit pe lume cu capul, ca orice făt normal, ci cu fundul. Şi nu cred că a fost o atitudine deliberată, o frondă, aceea de a saluta omenirea astfel.“ (Primul meu fum, ART, 2010)
„Da. Pe parcursul întregii mele copilării şi al unei etape din adolescenţă, am fost însoţită de un prieten imaginar… A ocupat, succesiv, rolurile şi rangurile de partener de joacă, duhovnic, consultant, coleg de învăţătură tocilară (eu îi citeam lecţiile, apoi îl ascultam), partener-comentator al descoperirii treptate, graduale, a sensurilor şi nonsensurilor vieţii şi realităţii şi, în cele din urmă, iubit şi îndrăgostit (de mine, fireşte!)… Eram în plină ardoare a idolatriei pentru Proust (altă artificialitate livrescă). Drept care l-am personalizat. I-am dat şi un nume. Evident, Marcel.“ (Prietenii noştri imaginari, Humanitas, 2015)
„Îl iubeam pe Sandu în tăcere şi în suflet. Desigur că intervenea şi autosugestia; îl iubeam pentru că toate colegele mele erau îndrăgostite de cineva… Cert e că iubirea mea suavă nu era reciprocă. Sandu nu vedea în mine decît o copiliţă tîmpă. Nu i-am plăcut niciodată. Şi pe bună dreptate: eram o răţuşcă urîţică, o blondă spălăcită, îmbrăcată în plină vară cu pulovere de lînă («Să nu răcească fata!») şi de o timiditate patologică, paralizantă. Desigur, răceala şi inaccesibilitatea lui nu făceau decît să-mi înteţească sentimentele. Sufeream wertherian. Cred că încercam şi o mică satisfacţie masochistă a suferinţei din amor. O dată, o colegă a mea l-a întîlnit la o petrecere de familie şi l-a întrebat ce să-mi transmită din partea lui. A răspuns: «O palmă şi o sărutare.»“ (Prima mea dezamăgire în dragoste, ART, 2009)
„În după-amiaza aceea am fost singură la recital. Ion Minulescu îşi interpreta dramatic poeziile, le mima, făcea un adevărat spectacol. M-a impresionat puternic. După recital au urmat autografe. Lumea s-a bulucit pe scenă. M-am dus şi eu cu programul de sală. M-a privit peste ramele groase, negre ale ochelarilor rotunzi şi mi-a spus: «Cum aşa, fetiţo, vrei un autograf pe un program? Dar eu din ce trăiesc? Du-te jos la stand şi cumpără-mi o carte.» «Dar eu am acasă toate poeziile dumneavoastră.» «Şi ce vrei, să mănînc din poeziile tale de acasă?»… Acum mă obseda imaginea lui Minulescu avînd în faţă o farfurie plină de poezii, din care se ospăta cu furculiţa şi cuţitul.“ (Cartea simţurilor, Humanitas, 2015)
„Activitatea noastră consta în «curăţarea» bibliotecilor de toţi autorii tributari «filozofiei idealiste», de toate cărţile cu tendinţe antisocialiste, procapitaliste, proimperialiste, mistice, teiste, ezoterice, erotice, subversive etc… Se lucra pe cataloage şi fişiere şi se citeau, prin sondaj, redactîndu-se apoi referate, cărţile care ridicau îndoieli. Eu mă ocupam îndeosebi de cărţile în limbi străine şi de traduceri şi lucram la Biblioteca Universitară. Îmi aduc aminte că odată mi-au venit fişele K, L, M, N. Dintr-un foc am expediat la «Secret» (eu, un nimeni) tot ce era Kant, Kafka, Kierkegaard, Nietzsche. Numai Malraux şi-a păstrat locul în raft. Cînd am ajuns la Leibniz, mi-am permis un cabotinism care m-a uşurat oarecum. I‑am spus aproape cu voce tare: «Oui, Monsieur Leibniz, tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles.»“ (Primul meu job, ART, 2011)
„Pe urmă a venit măritişul. Un soţ cere de mîncare. Se zice că mîncarea bună e baza armoniei şi statorniciei conjugale. Nu ştiam să gătesc. Acasă avusesem bucătăreasă şi eu vizitam bucătăria numai cînd se preparau prăjituri şi mi se dădea să ling telul şi castronul în care se făcuse crema. În puţinul timp cît a mai trăit mama, scrisorile pe care le schimbam cu ea conţineau multiple reţete culinare. Mama mă învăţa să gătesc prin corespondenţă… Dar cu mentalitatea mea de viitoare traducătoare, interpretam reţetele.“ (Intelectuali la cratiţă, Humanitas, 2012)
"Eram la Florenţa şi cineva de pe stradă i-a indicat soţului meu adresa unui hotel foarte ieftin. Mi s-a părut ciudat că recepţionerul ne-a întrebat dacă vrem camera pe toată noaptea. Mi-am zis că era tîmpit dacă credea că o să plecăm la trei noaptea să vizităm oraşul. În drum spre camera noastră am trecut printr‑un salon în care o doamnă mai vîrstnică, înconjurată de patru fete tinere, se uitau absorbite la un film la televizor. Soţul meu, un sentimental incorigibil, mi‑a spus: «Ai văzut ce frumoasă scenă de familie?»“ (Amintirile unei nonagenare, Humanitas, 2014)
„Mama mamei a venit, la un moment dat, să locuiască la noi. Era capelmaistru peste treburile bucătăriei. Avusese nouă copii, era foarte grasă, complet surdă, purta dopuri de vată în urechi şi avea un neg dizgraţios pe obrazul stîng. Îmi jignea simţul estetic. Nu puteam concepe că e mama mamei, care era o femeie frumoasă. Se ştie că există un sadism specific copiilor. O detestam. Nu mă aşezam pe scaunul pe care şezuse ea, convinsă că e plin de căldura ei grasă. Nu atingeam pîinea sau alimentele pe care pusese ea mîna… Astăzi îmi pare rău, îmi regret obtuzitatea şi maliţiozitatea puerilă. Oricum, şi-a luat revanșa, s-a răzbunat: mi-a transmis gena supraponderalităţii, ce detestam cel mai mult la ea.“ (Cartea cu bunici, Humanitas, 2007)
„Azi, îmi mai scapă din cînd în cînd telecomanda la Hustler şi urmăresc, din curiozitate, cîte un crîmpei de film porno… Primul film erotic văzut, un film artistic pînă la ultima fibră, dar primul film în care mi s-a înfăţişat un act sexual şi organe sexuale nude a fost Ultimul tango la Paris, pe care l-am văzut chiar la Paris. Mi-a plăcut mult, m-a obsedat, era artă. Şi arta induce emoţii, nu erecţii.“ (Primul meu porno, ART, 2011)
„L-am întîlnit pe Saul Bellow la Bucureşti. Era în 1977, anul cutremurului, oraşul arăta mai urîcios şi mai sordid ca oricînd… L-am găsit aproape năucit, cu senzaţia omului care a nimerit pe altă planetă. Stătea într-o casă veche, avariată de cutremur, fără apă caldă şi cu căldura de pe vremea lui Ceauşescu (laureatul Nobel trebuia să toarne, la toaletă, apa cu găleata), dar îl năucea şi că telefonul era înfăşurat într-un şal gros, că în timp ce discuta se dădea radioul la volum maxim, că i se sugerase să fie amabil şi generos cu portăreasa, care era în relaţii bune cu sectoristul, şi aşa mai departe. L-am găsit speriat, panicat, convins că era înconjurat de microfoane şi urmărit de agenţi.“ (Amintirile unei nonagenare, Humanitas, 2014)
„În afară de vîrstă, trebuie să lupt cu singurătatea totală, cu deteriorarea crescîndă a sănătăţii, cu invaliditatea, cu diverse dureri fizice. Şi lupt, cît oi mai putea lupta. Mă înconjor de oameni tineri – e un soi de vampirism, mă înfrupt din tinereţea şi din energia lor. E-adevărat, uneori situaţia mă depăşeşte, dar nu-mi dau voie să obosesc. Ştiu că timpul mi se comprimă văzînd cu ochii. Dar refuz să‑mi plîng de milă. Mă agăţ de orice plăcere.“ (Toamna decanei, Humanitas, 2013)
P.S. "Dacă va veni sfîrşitul lumii, nu l-aş întîmpina cu melancolia lui Lars von Trier, ci cu un chef monstru, cu o orgie demenţială în care mi-aş scoate pîrleala pentru tot ce n-am făcut în viaţă, să profit măcar în ceasul al doisprezecelea. Mai ales că nu mi-ar mai fi teamă că mă paşte vreo criză de tensiune sau de inimă. Şi ar mai fi un avantaj: adeseori m-am gîndit că, dacă aş fi conştientă pe patul de moarte, i-aş invidia teribil pe cei vii din jur. Pe cînd aşa, dacă aş avea certitudinea că moare şi capra vecinului cu vecin cu tot, aş fi scutită de meschinăria invidiei. În sfîrşit, nu cred în sfîrşitul lumii, dar ştiu că lucrurile plăcute se termină foarte repede. Or lumea e un loc destul de plăcut şi ar fi mare păcat de ea." (ancheta Dilemateca nr. 69. / 2012)
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.
