O cină cu Attila Bartis

● Festivalul Internaţional de Teatru Atelier, Sfîntu Gheorghe, Attila Bartis în dialog cu publicul şi actorii din spectacolul Tihna.  

„Urîţi ţara asta care v-a chinuit atît de mult?“ „Nu, deloc. Am avut o viaţă foarte grea aici, cu experienţe torturante, dar nu aş schimba asta.“ „Dar ţara asta v-a cerut să plecaţi de aici.“ „Da, dar tot aici sînt acasă.“ Poartă la mînă nişte mătănii primite de la o mînăstire budistă exact cînd se împlineau 30 de ani de la plecarea din România. „Am plecat în ’84.“ Pronunţă

şi adaugă: „M-am întors în ianuarie ’90.“ „Aşa de repede după Revoluţie?“ „Mă întorceam şi mai repede, dar tocmai aflasem că voi fi tată, eram la Berlin, a durat un pic.“ 

Pe scriitorul Attila Bartis l-am întîlnit la Sfîntu Gheorghe, Covasna, în prima seară a Festivalului Internaţional de Teatru Atelier. Venise să vadă spectacolul făcut de Radu Afrim după romanul său

la Compania „Tompa Miklós“ a Teatrului Naţional din Tîrgu Mureş. Silueta sa longilină şi-a făcut apariţia în foaierul teatrului la cîteva minute după ce directorul festivalului, dramaturgul Radu Macrinici, mă întrebase: „Vrei să iei cina cu Attila Bartis?“. Îi purtasem cartea cu mine în ultimele luni, ca pe un prieten de care nu te poţi despărţi, deşi abia l-ai cunoscut, aşa că el părea că se materializase direct din geanta mea, ca duhul din lampă. Are o strîngere de mînă fermă, îndelungată, timp în care te priveşte în ochi cu privirea aia albastră, pătrunzătoare şi chinuită. O figură întunecată, aspră, detaşată, dar cînd rîde, toată negura se înseninează. După cîteva secunde de la întîlnirea cu regizorul Radu Afrim izbucneşte în rîs. „Scrii ceva acum?“ „Da.“ „O carte la fel de bună ca

?“ Şi rîsu-i gata. Aveam să observ mai tîrziu, în aceeaşi seară, că prezenţa lui Afrim în preajma sa îi topea seriozitatea. În 2006, cînd s-au întîlnit prima dată, au vorbit zece minute şi au făcut o fotografie în care rîd amîndoi. O fotografie rară, îmi spun prietenii maghiari, căci Bartis nu prea rîde, cel puţin nu în fotografii. Cu Afrim, pare să existe o conexiune care dinamitează angoasele, o complicitate de joacă. La întîlnirea lor de acum, singura fotografie cu ei doi îi surprinde rîzînd alături de actorul Ernö Galló (care, în mod excepţional, are o mină serioasă). Bartis îşi „ajustase“ înălţimea la nivelul lui Afrim şi Galló. „Am plecat în opşpatru.“ La cina unde a stat pe masă şi aparatul de fotografiat de care nu se desparte (alt lucru care îl apropie de Afrim, fotografia), l-au înconjurat jurnaliştii români. Interesului lor le răspunde deschis, vorbeşte şi despre lucruri personale, ca şi cum ar face parte din scris. De fapt, viaţa personală face parte din scris. „Sigur că Tihna e o carte personală, dar nu este autobiografică. Poate o autobiografie emoţională, însă nu la nivelul faptelor.“ Scrisul vine din vintre. „Scriu chinuitor, uneori pînă la plîns.“ Asta înseamnă personal, cînd ţi se exfoliază ţesuturile, nu cînd ilustrezi CV-ul. Maghiarii din Ardeal nu prea îl ştiu. Întreb despre asta la discuţia publică de la miezul nopţii. Tăcere. Afrim chestionează un literat maghiar local. Nu ştia de Bartis (dar acum, după spectacol, ar vrea să îi citească romanul). Asta deşi CV-ul (premii şi burse) scriitorului e impresionant, cărţile sale sînt scrise din „maţe, sînge şi salivă“, cum zice actorul Bányai Kelemen Barna, iar el petrece două-trei luni pe an în România. 

„Am plecat în

.“ Tatăl lui a fost printre organizatorii protestelor anticomuniste de la Cluj în 1956, a fost condamnat la zece ani de închisoare, dintre care şapte ani petrecuţi la Gherla şi Jilava, şi eliberat în urma decretului de amnistiere din 1963. În adolescenţă, fiul are şi el probleme cu Securitatea. Este ameninţat că va fi trimis la un centru de reeducare pentru minori de la Tîrgovişte. Pentru a evita asta, familiei i se cer 75.000 de lei, o sumă uriaşă la vremea aceea, cînd un salariu era de aproximativ 2000 de lei. Într-o săptămînă, familia vinde tot ca să strîngă banii. Tatăl are şi el, din nou, probleme cu Securitatea şi i se spune că „va fi mai bine pentru toată lumea dacă vor părăsi ţara“. I s-a retras cetăţenia română în 1983, iar pe cea ungară a primit-o abia în 1986. Între timp a fost apatrid. „Aveam un act de identitate gri.“ Face o grimasă de dezgust. Detestă lipsa de identitate. „Nu urîţi ţara asta care v-a dat afară?“ „Nu. Ardeleanul e ardelean oriunde în lume. Ştiu maghiari, saşi şi români plecaţi de aici care nu s-au adaptat în altă parte. Li s-a distrus viaţa. Desigur, financiar o duc bine, dar nu e vorba despre asta.“ În lagărul pentru imigranţi în care a stat o vreme în Danemarca, oamenii încercau să petreacă în noaptea de Revelion, doar românii şi ungurii din Ardeal se uitau la fotografiile de familie şi plîngeau. 

„M-am născut la Mureş şi am plecat în

din ţară,

a fost scrisă în 2000, cînd trăiam deja de 15 ani la Budapesta. Pînă la

nu am scris nici un text care să fie localizat în Ungaria, toate erau legate de Transilvania sau România. Eszter (n.r.: din

) este personajul cu care am legat Ungaria de România, de Ardeal. Nu a fost un concept, a venit firesc.“ Visceralitatea asta maladivă a sexualităţii din

vine tot din Ardeal? „Nu ştiu dacă e ceva special aici din punctul ăsta de vedere. Nu cred. Puterea sexualităţii este în toată lumea aceeaşi. E cea mai mare putere omenească.“ „Şi voluptatea asta devastatoare, şi depresia, şi primitivismul erotismului de unde vin?“ „În primul rînd, nu ştiu. Apoi… vin cumva din mine. Dar vin şi din natura omului, ţine de felul în care vorbim despre sexualitate în diferite culturi sau epoci. Mă interesează cum funcţionează omul şi sufletul lui; nu mă interesează sexualitatea în sine, ci rolul ei în viaţa omului, cum apare în diferite relaţii. Nu mă interesează relaţia lui Andor cu Eszter, ci cum e relaţia lui cu Eszter în comparaţie cu relaţia lui cu Éva Jordán, de ce devine animal într-o relaţie, nu şi în cealaltă.“ A regăsit în spectacolul lui Afrim sentimentele şi emoţiile din timpul scrisului şi asta reprezintă totul pentru un scriitor care face parte dintr-o minoritate, aceea căreia nu îi pasă dacă i se modifică textul. „Teatrul este o artă, nu o ilustraţie. De asta sînt apropiat de spectacol, pentru că foloseşte foarte fin textul.“ 

„Am plecat în

.“ „Şi cum vă identificaţi ca scriitor?“ „Depinde unde sînt. Dacă sînt de partea cealaltă a lumii, sînt european. Dacă sînt în Europa, sînt maghiar. Dacă sînt în Ungaria, atunci sînt scriitor maghiar din Ardeal.“ „Partea cealaltă a lumii“ e Indonezia, din care s-a întors de curînd, după un an. Cu banii cîştigaţi dintr-un premiu la Berlin s-a dus să trăiască şi să scrie acolo. Îi povestiseră despre Indonezia fiica sa, care a făcut o teză de licenţă în istoria religiilor, şi un prieten care a locuit acolo. „E altă planetă, e ca şi cum m-aş fi întors de pe Marte. Nu am cu cine vorbi despre asta aici.“ 

„Şi tristeţea asta, pesimismul dvs.?“ „Hmm. Nu cred că sînt pesimist. Tendinţa generală este de a ocoli problemele. Distracţia e mult mai atractivă decît rezolvarea problemelor. Nu vreau să şochez pe nimeni, asta vine din scris. Sînt multe lucruri în mine, în sufletul meu, în viaţa mea cu care mă întîlnesc concret prima oară în timpul scrisului. De aceea proza mea este personală, dar are umor, ironie, autoironie. Dacă nu ar fi aşa, eu aş fi tare trist.“

„Nu urîţi ţara asta care v-a chinuit atît?“ „Nu.“ 

Oana Stoica este critic de teatru.  

Foto: C. Gyula, V. Birzanu, Z. Rab