Moartea parcagiului Dinte

● Voi n-aţi văzut nimic. Echipa proiectului: Alexandru Fifea, Cătălin Rulea, David Schwartz.  

32 de persoane încarcerate în centrele de reţinere şi arestare preventivă ale Poliţiei Române au decedat în perioada 2000-2012. Conform informaţiilor oficiale, cauza decesului, în majoritatea cazurilor, a fost asfixie mecanică (spînzurare). Cinci decese s-au produs în Bucureşti. În 4 martie 2014 a apărut un nou caz. Daniel-Gabriel Dumitrache, zis Dinte, în vîrstă de 26 de ani, care lucra ca parcagiu în Centrul Vechi, a fost reţinut şi a murit în interiorul Secţiei 10 de Poliţie din Bucureşti. Autopsia a indicat drept cauză a decesului ruptura de splină, care s-ar fi putut produce printr-una sau mai multe lovituri. Cu alte cuvinte, Dinte a fost bătut pînă la moarte. 

Spectacolul

reconstituie ultima seară din viaţa lui Dinte, ancheta şi procesul ce au urmat. Cercetarea artiştilor a cuprins documente (declaraţii, rapoarte oficiale, presă), interviuri cu martorii şi membrii familiei victimei şi participarea la procesul poliţistului (acuzat de lovituri cauzatoare de moarte). Spectacolul respectă riguros realitatea, pe care însă o înşurubează într-un context mai larg pentru a capta unele mentalităţi la nivel de masă care au condus la producerea tragediei. Echipa proiectului – actorul Alexandru Fifea, muzicianul Cătălin Rulea şi regizorul David Schwartz – sesizează vicii în mentalul colectiv, mizantropii sociale care fac parte „firesc“ din cotidianul contemporan şi dau măsura nivelului de intoleranţă al societăţii. Spectacolul identifică locurile comune în care apare rasismul, de la poveştile spuse copiilor şi poreclele peiorativ etnice (Bozgoru’) pînă la abuzuri. Unele sînt aparent inofensive, dar iniţiază şi construiesc subversiv mentalităţi retrograde şi glorifică atitudinea anti-romi. Spectacolul „confirmă“ într-un fel actualitatea temelor din filmul lui Radu Jude,

– ambele au fost lansate în aceeaşi perioadă –, atît în ceea ce priveşte rasismul ca normă socială, cît şi faptul că intoleranţele sînt transmise în procesul de educaţie. Monologul final, ficţional, inspirat probabil din experienţa personală a lui Alexandru Fifea, acuză obişnuinţa „ameninţării“ copiilor cu bau-bau/ţiganul care „vine şi te ia, dacă nu eşti cuminte“, în timp ce filmul lui Jude arată un proces de formare identitară în care tatăl îi livrează fiului tipare de supravieţuire socială, cu tot cu prejudecăţile vremurilor – rasism, antisemitism, homofobie, misoginism –, valabile şi astăzi. Ceea ce remarcă în egală măsură spectacolul şi filmul este sursa intoleranţelor, identificabilă în conştiinţa publică de sute de ani. 

Spectacolul se configurează în jurul unei absenţe, a victimei. Mărturia sa este singura care lipseşte, nu numai din cauza concretă a imposibilităţii reconstituirii, ci şi ca un simbol al faptului că unui asemenea marginal nimeni nu îi cere părerea, chiar dacă e vorba de soarta lui. Nu există o imagine a lui Dinte în spectacol, ci una a suprimării sale: sacul în care cadavrul este scos din secţia de Poliţie. În lipsa mărturiei victimei, creatorii spectacolului adună multiple puncte de vedere – mama, rudele, poliţistul agresor, poliţiştii martori – şi înregistrează viziuni diferite asupra incidentului, diferenţe majore de gîndire şi fluctuaţia onestităţii (în cazul declaraţiilor retractate ale poliţiştilor martori). O ţesătură de minciuni şi jumătăţi de adevăr se încheagă în jurul morţii lui Dinte şi este greu de distins între frică şi sfidare. Titlul

, o replică spusă de poliţistul agresor colegilor (confirmată de martori şi apoi negată), este în acelaşi timp o ameninţare şi un apel la solidaritate în interiorul castei, chiar dacă sînt zdrobite normele morale. 

Condus cu precizie de David Schwartz, Alexandru Fifea joacă alternativ personaje implicate în moartea lui Dinte, avînd grijă să nu caricaturizeze, să păstreze echilibrul între veridic şi teatral.  Intervine şi muzica neliniştitoare a lui Cătălin Rulea, care nu lasă povestea să treacă pe lîngă spectator. Într-un fel, spectacolul chestionează publicul în legătură cu propriile sale idiosincrazii.

Două vicii majore ale societăţii sînt reclamate: mentalitaţile intolerante şi lipsa oricărei strategii, la nivel de stat, pentru asanarea sărăciei. Punctul comun între cele două este acela al abuzului asupra vulnerabililor, „justificat“ de statutul de paria social. O parte din mentalul public susţine eliminarea problemei (a marginalilor care deranjează), nu rezolvarea ei. Avem de-a face cu o lipsă gravă de cultură civică la nivel de masă, refugierea în confortul prejudecăţilor sociale, mercantilizarea conştiinţei la care se adaugă funcţionarea defectuoasă a instituţiilor de stat (deficienţele în materie de regulamente, disciplină, deontologie etc.) şi confuzia politică în ceea ce priveşte protecţia socială. În cazul populaţiei rome, originea etnică şi sărăcia sînt premise care o transformă în inamic public. Vinovăţia romilor este considerată implicită şi, prin urmare, abuzul asupra lor este „justificat“. În acelaşi mod funcţionează abuzul asupra cerşetorilor, drogaţilor, prostituatelor etc. Sloganul Poliţiei, „Siguranţă şi încredere“, pare cinic. Instituţia care ar trebui să protejeze operează cu dublă judecată şi devine agresor pentru o parte a populaţiei. Este o formă de control social prin care se prezervează actualii poli de putere în societate. 

ţinteşte tocmai acest discurs public care culpabilizează vulnerabilii, acuză sărăcia şi trasează o linie între dominanţi şi indezirabili. Cum zice însă vărul lui Dinte, „nimeni nu e parcagiu de plăcere“. În societatea contemporană, sursa vulnerabilităţii nu este nici investigată, nici vindecată. 

„Dinte era material de discriminare ca la carte: crescut în sărăcie extremă, fără tată, dependent de droguri, bolnav şi de etnie, ultimul om, practic.“ De curînd, am citit un text de la Casa Jurnalistului,

în care Tiberiu-Mihail Cimpoeru spune povestea lui Alex, un puşti care vrea să se facă parcagiu. Printre reacţiile la acest articol sînt multe care reclamă natura „ăstora care fură de mici şi nu se vor schimba niciodată“. Nici mentalităţile nu par a se schimba. 

face parte din expoziţia „Eroismul răsare într-un depozit de mărfuri“ ce poate fi vizitată pînă pe 24 mai la Salonul de Proiecte / MNAC Anexa (Calea Moşilor nr. 62-68, etaj 2, Bucureşti). Flexibilitatea şi minimalismul spectacolului îi permit să se adapteze în orice spaţiu, ceea ce reprezintă o şansă pentru o viaţă lungă. Măcar performance-ul să trăiască. Dinte nu a avut nici o şansă. 

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: A. Iocoban