Identităţi de neîncadrat
LIKE CNDB. Ediția a III-a (17 martie – 17 aprilie 2016)
Festivalul de primăvară al Centrului Naţional al Dansului, LIKE CNDB (ediţia a III-a), derulat sub sloganul „De neîncadrat“, a adus la Bucureşti cîteva producţii clujene de la Fabrica de Pensule. Prezenţa lor a fost mai mult decît benefică într-un Bucureşti care pare să se audă doar pe sine însuşi şi care îşi reproduce, la nesfîrşit, aceleaşi discursuri performative. Capitala pare să fi intrat într-un blocaj: identităţile artistice ale companiilor şi spaţiilor încep să se aşeze, să devină identificabile, dar această identitate tinde să fie monotonă.
Ce a adus proaspăt Clujul la Bucureşti? În primul rînd, un spectacol de Eugen Jebeleanu, Ea e băiat bun (scenografie: Velica Panduru, muzica: Alex Halka), produs de Colectiv A şi diferit ca stil de show-urile anterioare ale regizorului. Spectacolul se raportează la filmul documentar Rodica e băiat bun, realizat de Marian Ilea şi Gheorghe Dinu, care investiga cazul unui transsexual din Maramureş, acceptat ca atare în satul său. Rodica a suferit abuzuri (a fost victima unei reţele de traficanţi de carne vie, violată etc.) şi s-a confruntat cu prejudecăţile societăţii. Rodica este un personaj naiv, a cărui candoare este strivită, de multe ori, cu răutate gratuită, de către cei din jur. Spectacolul lui Jebeleanu oferă, pe de o parte, o variantă a Rodicăi şi, pe de altă parte, o panoramare a reacţiilor societăţii faţă de identitatea de gen cu referire strict la travestiţi. Show-ul lui Jebeleanu este mai mult performance şi mai puţin spectacol în sens classic, şi asta datorită unei structuri modulare în care personajul este construit din fragmente de realitate, se face conexiunea la filmul-reper, se dezvăluie procesul de lucru, inclusiv problemele de finanţare. Este vorba de o combinaţie complexă între personaj, material şi proces de lucru care permite regizorului – autor de spectacol prin excelenţă – să investigheze mentalul colectiv prin raportarea la un caz concret. Actorul Florin Caracala creează un personaj savuros, pe muchia dintre tragic şi comic, cu tuşe de grotesc care îi pun în valoare vulnerabilitatea. Exemplele din cariera de solistă de muzică populară au ca revers experienţa traumatizantă ca prostituată în Spania. Poveştile de dragoste şi relaţiile nefericite sînt contrabalansate de acceptul comunităţii. Jebeleanu radiografiază printr-un filtru personal societatea românească şi idiosincraziile ei, în cazul de faţă, cele legate de identitatea de gen. Există în spectacol abordări neutre şi accesibile precum testul dintr-o revistă glossy care identifică identitatea de gen indiferent de sex, moment care îi prilejuieşte lui Caracala interacţiunea cu publicul dintr-o poziţie aparent vulnerabilă, nuditatea, dar care exprimă exact ideea confuziei între identitate de gen şi sex. Sînt şi momente intens personale şi emoţionante, precum performarea grotesc-tragică a unei piese de Gabi Luncă, „Dă, mamă, cu biciu-n mine“. Prin urmare, spectacolul este eclectic atît ca structură, cît şi ca interpretare. Cu rezerva unor lungimi (insertul cu Mica sirenă) şi a riscului caricaturizării (entuziasmul performativ al lui Florin Caracala, altfel contaminant, generează uneori nuanţe nedorite personajului), spectacolul este provocator şi inconfortabil, punînd spectatorul în incomoda postură de a-şi chestiona singur prejudecăţile.
Ea este băiat de bun diferă de spectacolele anterioare ale lui Eugen Jebeleanu. Pînă acum, regizorul a fost un artizan al spectacolelor delicate, subtile ca mesaj şi ca expresie, prin excelenţă poetice. Aici apelează la un ton puternic, apăsat, la umor gros (găina şi cocoşul din ultima scenă, care în reprezentaţia de la Bucureşti „au performat“ un act sexual), se joacă fără reţinere cu inconfortul spectatorilor. Nu ştiu dacă acesta va fi un nou stil pe care îl va dezvolta Jebeleanu, dar este clar că regizorul îşi explorează diferite modalităţi de expresie.
Parental CTRL este tot un performance despre identitate. Producţia GroundFloor Group, în regia lui Ferenc Sinkó, abordează diferenţele între generaţii, din perspectiva generaţiei Y (născute între finalul anilor ’70 şi mijlocul anilor ’90). Spectacolul nu judecă, nu se revoltă, nu contestă, ci pune alături perspective diferite asupra vieţii în general, de la chestiuni cotidiene la relaţii şi sexualitate, toate inspirate de experienţe personale ale actanţilor şi filtrate astfel încît să reflecte o viziune generală şi neutră. Interesantă este forma pe care o ia spectacolul, aceea de concert, cu o pronunţată componentă video şi efecte vizuale. Acest tip de performativitate – în care cele trei performere, Kata Bodoki-Halmen, Kinga Ötvös, Krisztina Sipos excelează – este o expresie perfectă pentru generaţia Y, predispusă la formule noi de comunicare. Ferenc Sinkó continuă să fie surprinzător, cele trei spectacole pe care le-a regizat pînă acum, Parallel, Cîntec de lebădă şi Parental CTRL, sînt din ce în ce mai puternic influenţate de vizual şi muzică şi tot mai interdisciplinare.
Un alt spectacol, Untitled, scris și creat în urma unor ateliere pentru copii coordonate de doi artiști-păpușari, Lucian Rad și Enikö Takács, îi aparţine artistului clujean Ciprian Mureşan şi este produs de Galeria David Nolan, New York, și Salonul de Proiecte, București. De data asta, este vorba despre un spectacol cu păpuşi care reimaginează basmele din perspectiva copiilor. Poveştile, multe şi neterminate, sînt trase de pe făgaşul lor normal pe cel al imaginaţiei copiilor, deraiază uneori în realitatea imediată sau rămîn pur si simplu suspendate. Copiii sînt jucaţi de păpuşi care la rîndul lor sînt mînuite de două păpuşi mari, neutre ca identitate, alcătuite doar din guri şi mîini (costume: István Cîmpan, păpuși: Orsolya Gál). Este aici o succesiune de manipulări: copiii manipulează povestea, adulții manipulează copiii. De dincolo de basme transpar însă realităţi crude: disfuncţii familiale, violenţă etc. De altfel, toată atmosfera este incert ameninţătoare. Untitled este un spectacol inteligent despre modul în care copiii percep dramatismul vieţii.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Ground Floor Group, Adi Bulboacă
