„Cu ce mă ajută să îi zic unui om ţigan?“
● Vi me som rom / Și eu sînt rom, de Madălina Brândușe, Mișa Dumitriu, Irina Gâdiuță, Alex Horghidan, Alfredo Minea, Raj-Alexandru Udrea, Andrei Șerban.
„Nu e pentru teatru“, zice Andrei Şerban (actorul, aici regizor, nu regizorul) despre noul lui spectacol, Vi me som rom / Şi eu sînt rom, prezentat într-o vizionare la Macaz. „Ne dorim să îl jucăm în licee, să avem discuţii cu liceenii, să facem o platformă unde tinerii romi pot să ne cunoască, să ne scrie şi să îşi facă coming out-ul. Ar fi un semn de încurajare pentru romii invizibili, pentru că mulţi sînt încurajaţi de părinţi să nu zică lucrul ăsta. Aş vrea să ne întîlnim cu ei şi să vedem cum luptăm din interior. Am ţinut un atelier de teatru în liceu şi i-am întrebat pe copii dacă au probleme cu vreo etnie. Au zis că cu romii. Le-am zis că eu sînt de etnie romă. Am făcut glume, am zis: Staţi liniştiţi, că nu vă fur eu portofelul, mi-l furaţi voi mie. Asta e adevărat. Pe mine m-au cam furat prietenii mei care nu erau romi, aşa că ar trebui, conform teoriei că, dacă te-au furat ţiganii, ţi-e frică de ei, ca şi mie să-mi fie frică de albi. Am ascuns portofelul, copiii au rîs. Şi după două zile au venit două fetiţe care participau la atelier şi au zis că ele sînt de etnie romă. Asta vrem, să vedem cum tinerii îşi negociază afirmarea identităţii rome cu părinţii. Nu vrem să punem presiune pe ei. Să o facă atunci cînd simt ei, dacă vor, dacă nu, măcar să conştientizeze situaţia.“
Vi me som rom / Şi eu sînt rom este un construct performativ despre identitatea romă, prejudecăţile care o vizează şi consecinţele lor, bazat pe o serie de interviuri, pe experienţele personale ale actanţilor (Mădălina Brândușe, Alfredo Minea, Raj-Alexandru Udrea) şi ale regizorului (Andrei Şerban), parţial ficţionalizate şi intersectate de informaţii – „Explicăm ce înseamnă cuvîntul ţigan, de exemplu. Cu ce mă ajută pe mine să îi spun unui om ţigan? E o chestie agresivă“, crede Raj-Alexandru Udrea, a cărui origine – „pe jumătate indian şi mai închis la culoare“ – l-a adus în situaţia de „a fi tratat ca fiind de etnie romă, deşi nu e. Alfredo şi cu mine, care sîntem mai deschişi la culoare, am fost trataţi ca nefiind de etnie romă şi chiar a trebuit să ducem muncă de convingere cu oamenii care zic: Cum să fii? N-are cum“, explică Andrei Şerban. „Mi s-a părut important de văzut cum funcţionează mentalitatea rasistă, cum pun oamenii etichete.“ Spectacolul explorează dramatic-comic-parodic trei identităţi diferite în relaţie cu etnia romă: romul invizibil (cu pielea de culoare deschisă), romul aparent (nu este rom, dar arată ca un rom) şi cel care nu este rom, dar relaţionează cu romii (să-i zicem albul binevoitor). „Toată copilăria am fost minţit de părinţi că nu avem nici o treabă cu etnia romă. Bunica îmi zicea însă tot timpul: Ba da, mamaie, sîntem romi. Pe la 16 ani, am auzit-o pe mama certîndu-se cu bunica în limba rromani. Atunci am zis OK, nu mă mai minţiţi. Şi de atunci am început să îmi asum etnia. M-am lovit de multe ori de chestia asta cu taci şi stai în banca ta, că o să-ţi fie mai bine, şi nu mai fi cu gura mare, să spui cine eşti, că o să ai numai de pierdut. Cu orice ocazie am spus public că sînt de etnie romă şi nu am avut nimic de pierdut pînă acum“, povesteşte, la prima asumare pe scenă a identităţii etnice, Alfredo Minea.
Cînd rasismul antirom explodează, termenii – rasistul şi victima – sînt, de regulă, egali şi adulţi. Agresiunea poate veni din partea paznicului unui magazin care „identifică“ un potenţial infractor după culoarea pielii („Cum întoarcem situaţia asta? Căci vrem să oferim şi soluţii“, chestionează Andrei Şerban un caz întîmplat într-un magazin cu ştaif din Capitală), părinţii („A fost complicat după ce m-am combinat cu Marian, că el e rom vizibil şi s-a creat panică acasă din cauză că unchiul meu e rasist şi naţionalist. Atunci a fost prima oară cînd m-am gîndit ce o să facem: unchiul meu nu îl va cunoaşte niciodată, nici bunica mea, adică mama lui“, explică Mădălina Brânduşe) sau profesorii (tot Mădălina: „Am lucrat în şcoli şi profesorii erau rasişti. Am avut o discuţie cu o profesoară de istorie, i-am spus: Cum puteţi gîndi aşa? Şi ea zicea că nu sînt toţi la fel, doar ăştia care au venit cu tot neamul, am avut elevi toate generaţiile dintr-o familie, nu se mai termină). Însă dur este atunci cînd rasismul este îndreptat de către adulţi împotriva copiilor. „Aşa ne dăm seama de ce copiii sînt rasişti, pentru că asta vine şi de la părinţi, şi de la profesori“, argumentează Andrei Şerban. „Mai există o discriminare mascată, am trăit-o în liceu. Erau doi copii în ultima bancă. Eu abia acum am realizat că ei nu erau mai înalţi, ei erau, pur şi simplu, trimişi în ultima bancă din cauza culorii pielii. Mi-aş fi dorit ca situaţia asta să fi fost ficţiune. De asta e important să jucăm în şcoli, să vină profesorii să vadă.“ Rasismul se manifestă şi între copii, fără a fi mai puţin agresiv. „Cînd eram mic“, povesteşte Raj, „aveam o poreclă pe care mi-o puseseră copiii de la bloc. Mi se zicea negrotei. Mi se părea cool că am o poreclă, dar cînd am crescut, mi-am dat seama ce înseamnă. A fost greu să scap de porecla aia. După asta, m-am apucat de canto clasic şi mi s-a zis Guţă, altă trimitere la etnia romă.“ Toate astea fac ca asumarea publică a identităţii etnice să fie dificilă. „Jucam într-un spectacol, Nu ne-am născut la locul potrivit, a început discuţia cu spectatorii şi o fată din public a zis: Piesa e faină, felicitări actorilor, dar par ţigani în text, nu puteţi să scoateţi ţiganii din text? Înţeleg că o să duceţi spectacolul în Germania, să nu mai arătăm imaginea asta şi în Germania. Am lăsat capul în pămînt de ruşine pentru că în perioada aia nu îmi asumam public etnia (era presiunea familiei în sensul ăsta). S-a ridicat un bărbat şi a zis: Eu sînt de etnie romă şi mă jigneşte chestia asta. S-a lăsat liniştea, tipa a roşit. După spectacol, l-am luat pe tip deoparte şi i-am spus: E foarte tare ce ai făcut, eu sînt de etnie romă, dar nu mi-am asumat asta, şi el a zis: Eu nu sînt de etnie romă, dar m-a enervat ce a zis. Şi de la ruşinea aia am zis că nu mai pot să tac. A fost un moment declanşator. Cînd aud acum o chestie rasistă, reacţionez.“
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Andrei Sever
