Copilul cu copil în societatea cu principii

● Foreplay, text şi regie: Ozana Nicolau. Cu: Ioana Anastasia Anton, Voica Oltean, Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu; muzica: Diana Miron, mişcare: Silvia Călin; scenografie: Mălina Ionescu; video: Elena Găgeanu; -light design: Radu Apostol. Spectacolul face parte dintr-un proiect trans-media ce îmbină teatrul cu documentarul web şi este co-finanţat de AFCN. Centrul de Teatru Educaţional Replika. 

Două adolescente. Medii sociale diferite. Mentalităţi şi nevoi diferite. Aceeaşi situaţie. Aceleaşi consecinţe. Cine e responsabil? Foreplay este un spectacol minimalist care analizează problematica mamelor adolescente prin prezentarea, performativă şi comparată, a două situaţii care sînt rezultante ficţionale ale mai multor cazuri reale, documentate de regizoarea Ozana Nicolau. România se află pe primul loc în Uniunea Europeană la numărul mamelor adolescente (9282 de naşteri cu mame cu vîrste între 10 şi 19 ani, dintre care 676 de naşteri au fost înregistrate în rîndul adolescentelor între 10 şi 14 ani, conform raportului Eurostat pentru 2015, publicat anul trecut). În Statele Unite, unde fenomenul mamelor adolescente este o problemă veche (înflorind pe fondul glorificării, într-o manieră superficială, a imaginii mamei – „to be a mom“ – în discursul public), s-au luat măsuri astfel încît s-a înregistrat o recesiune a acestuia. Una dintre măsuri vizează educaţia în şcoală prin demonstrarea practică a ceea ce înseamnă să fii părinte: îngrijirea, timp de o săptămînă, a păpuşilor-bebeluşi s-a dovedit o temă traumatizantă pentru elevi şi tocmai asta i-a asigurat eficienţa.

Revenind în România, unde educaţia sexuală la şcoală este minimală, iar acasă, pe fondul unei societăţi pretins pudibonde şi ipocrit cucernice, poate lipsi complet, situaţia mamelor adolescente a preocupat exclusiv actanţi sociali (organizaţii) de impact mic, nicidecum nu a constituit obiectul vreunei strategii la nivel naţional, realizate de autorităţi. În urma raportului Eurostat din 2017, UE a recomandat României să iniţieze o strategie naţională pentru reducerea numărului de mame adolescente. Nu am aflat de vreun demers în sensul ăsta. Spectacolul Ozanei Nicolau face vizibilă această problemă, chestionează cauzele şi efectele ei şi confruntă spectatorul (o problemă nu este o problemă pînă cînd nu te priveşte personal).

— Foto: Vlad Bîrdu

Două poveşti ficţionalizate se derulează în paralel, analizînd modul în care adolescentele ajung în situaţia de a deveni mame, cum reacţionează familiile lor, colegii, profesorii şi care sînt consecinţele. Fetele vin din medii diferite: una (Ioana Anastasia Anton) locuieşte la sat şi provine dintr-o familie cu venituri mici, care încearcă să scape de sărăcie prin munca mamei în străinătate, a cărei absenţă fragilează relaţiile între părinţi şi copii, o alta (Voica Oltean) face parte dintr-o familie din clasa de mijloc urbană, bine educată şi cu toate avantajele de rigoare. De asemenea, partenerii fetelor şi apariţia sarcinii variază, de la prietenul matur (30 ani), alături de care adolescenta visează o familie altfel decît cea de acasă, la colegul de clasă, cu care s-a distrat la o petrecere cu mult alcool. Punctul comun este că fetelor le lipseşte o comunicare reală cu părinţii, care să vizeze nu doar educaţia sexuală, ci şi construcţia identităţii, ceea ce le-ar permite să ia decizii mature în ceea ce le priveşte. Relaţia părinţi – copii apare în spectacole în două variante, ambele nocive: subordonarea copilului faţă de părinţi (fără a-i asculta în mod real problemele şi a-i permite să se maturizeze) şi plasarea responsabilităţilor părinţilor pe umerii copilului (atunci cînd părinţii sînt absenţi sau neputincioşi). Apoi, deşi prejudecăţile arată diferit la oraş şi la sat (ascunderea „ruşinii“ prin izolarea fetei de societate sau, dimpotrivă, stigmatizarea sarcinii şi hărţuirea mamei în public), efectele sînt similare: mamele rămîn singure cu copiii. Alături de ele nu vor mai sta, de la un moment încolo, nici partenerii, nici părinţii, nici prietenii.

Celor două poveşti ficţionalizate – în care anturajul, adică părinţi, parteneri, colegi, profesori, este jucat de Mihaela Rădescu şi Viorel Cojanu ca voci reprezentative, nu caractere în sens clasic – li se adaugă una reală, livrată audio pe tot parcursul spectacolului. Este cazul unei adolescente care se căsătoreşte, fără să ştie prea bine cu cine şi fără ca asta să fi fost decizia ei – probabil, este vorba despre o fată de etnie romă, căci în acest grup etnic există cutuma căsătoriilor la vîrste mici – şi care „are noroc“, adică se înţelege bine cu soacra, care o ajută cu creşterea copilului. Cele trei poveşti au funcţii similare, ca realităţi, ficţionalizate sau nu, exemplare. Există un moment în care spectatorul este chestionat despre propria decizie, dacă ar fi în cauză, în funcţie de rolul pe care l-ar putea avea: părinte minor sau părinte al unui adolescent care va avea un copil. Publicul este forţat astfel să se confrunte cu realitatea, fie ea şi ipotetică. Cînd am vizionat spectacolul, răspunsurile au fost „corecte“, dar este discutabil dacă în mod concret, într-o situaţie reală, lucrurile ar sta exact aşa.

În marea majoritate, mamele adolescente sînt abandonate de stat, familie şi parteneri, astfel că, uneori, ajung să-şi abandoneze, la rîndul lor, copiii, studiile, visele. Ce ar trebui făcut, la nivel naţional, pentru activarea statului în sprijinul lor şi pentru schimbarea mentalităţii? Pretins morală, societatea noastră glorifică familia tradiţională doar ca opoziţie faţă de identităţi de gen, altele decît heterosexualitatea, şi ca susţinere a instituţiei Bisericii, dar nu se ocupă – să protejeze, să sprijine, să acorde asistenţă – de cei aflaţi în situaţii dramatice în interiorul acestui tip idealizat de familie (la problematica mamelor adolescente se adaugă violenţa domestică, agresiunile sexuale, abandonul copiilor etc.). Cu ipocrizie drapată în retorică sforăitoare, societatea regurgitează clişee privind familia pentru a servi unor discursuri publice, fără a fi interesată în mod real de sănătatea familiei. Asta în timp ce victimele sînt tot mai multe. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Mălina şi Elena Ionescu