Fetița-soldat de Mihaela Michailov, regia: Silvia Roman, scenografia: Bianca Veșteman și Sabina Veșteman, muzica şi sound design: Bogdan Balea, video: Adi Bulboacă. Cu: Cristina Juncu / Silvana Mihai. Vocea bunicii (înregistrată): Mariana Mihuţ. TNB. 

Mihaela Michailov este o voce aparte în teatrul contemporan autohton. În timp ce dramaturgia locală postrevoluţionară s-a concentrat asupra maladiilor urbane ale adultului, ea s-a dovedit interesată de subiecte mai puţin vizibile şi consumabile: universul copiilor. În 2006, cînd Mihaela Michailov cîştiga Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului, Complexul România (montată la TNB în 2008), perspectiva copiilor asupra societăţii era aproape inexistentă în teatrul românesc contemporan. Între timp, tot datorită Mihaelei Michailov, care a continuat şi a dezvoltat acest interes într-o direcţie de teatru educaţional împreună cu regizorul Radu Apostol, lucrurile au început să se schimbe, piesele şi spectacolele despre şi pentru copii şi adolescenţi au devenit importante şi vizibile (bine ar fi să nu reprezinte doar o modă trecătoare).

În programul „9G“ de la Teatrul Naţional din Bucureşti, tînăra regizoare de-bu-tantă Silvia Roman a creat spectacolul Fetiţa-soldat, cu un text al Mihaelei Michailov despre lumea, reală şi imaginară, a unui copil de 9 ani care încearcă să-şi explice singur nişte realităţi dureroase. Fetiţa-soldat seamănă cu prima piesă a Mihaelei Michailov, Complexul România, prin faptul că are în prim-plan un cuplu de personaje, copil-bunică, şi relaţia lor care se contextualizează diferit în cele două texte: în raport cu modificările politico-sociale din anii ’90, înainte şi după Revoluţie (Complexul România) şi în relaţie cu familia, ca incubator, uneori traumatizant, pentru copil (Fetiţa soldat). Cu un alt text, Copii răi, Fetiţa-soldat are în comun construcţia: ambele sînt monodrame scrise din perspectiva unor copile de 9-10 ani. Toate piesele creează universuri poetice, privite microscopic, cu toate detaliile (gînduri, vise, frici) augmentate, lumi vulnerabile, profund interiorizate, aproape rupte de exterior. Este specifică Mihaelei Michailov această scriitură lirică, cu poeme dramatice care explorează fragilitatea copilăriei mai degrabă decît fericirea ei (intens promovată în literatură, poate prea mult, prea insistent şi uneori cu tonuri false) prin contextualizarea într-o realitate dură, atît la nivel general-social, cît şi la cel al familiei. Personajele sînt apropiate mai degrabă de copila din mămăligă a Aglajei Veterany – fără a avea atîtea traume şi suferinţe, dar întîlnindu-se în tristeţe şi în percepţia metaforică a lumii – şi de Fetiţa cu chibrituri a lui Andersen decît de Alice, Dorothy sau Heidi.

Fetiţa-soldat conturează microcosmosul lui Ami, o puştoaică iscoditoare şi plină de imaginaţie, care trăieşte împreună cu bunica sa. Apartamentul lor este micuţ, dar, pentru Ami, el reprezintă întreaga lume pe care o explorează şi o modifică după propria imaginaţie. Centrul acestui univers este bunica. Cu vocea sa caldă, mîngîietoare, Mariana Mihuţ creează un personaj exclusiv auditiv, o prezenţă aproape divină (providenţială), „zeul“ bunătăţii şi al bunătăţilor (în cămară, borcanele cu dulceţuri devin personaje în jocurile lui Ami). Fetiţa se raportează în permanenţă la această autoritate incontestabilă, dar prietenoasă, partener de joacă, protector şi protejat în acelaşi timp. Bunica este cea care o salvează pe Ami dintr-o familie distrusă şi tot ea este cea care va avea nevoie, mai tîrziu, de ocrotirea fetiţei. Cele două sînt astfel egale în dragoste şi în grijă.

Dincolo de inocenţa cu care copila priveşte lumea se întrevede o dramă de familie care a lăsat-o pe Ami fără prezenţa părinţilor, în casa bunicii. Modul în care ea receptează traumele familiale are aceeaşi candoare ca aceea din reprezentaţiile teatrale pe care fetiţa le oferă păpuşilor. Există în scriitura Mihaelei Michailov, bine identificat de Silvia Roman şi interpretat de Cristina Juncu, un mecanism de apărare în faţa durerii pe care copila îl dezvoltă instinctiv: crearea poveştilor şi a jocurilor în care eroii sînt cei care cîştigă întotdeauna lupta. În universul jucăriilor (scenografele Bianca Veșteman și Sabina Veșteman creează un interior domestico-fabulos în care elementele realiste – televizor, borcane, scară etc. – au funcţii magice, devenind instrumente de joacă şi personaje), Ami imaginează strategii iluzorii de reparare a unei realităţii dureroase. Acestea sînt ultimele frînturi de copilărie căci, odată cu pierderea bunicii, Ami pierde şi inocenţa. Fetiţa se maturizează, iar procesul renunţării la candoare, al ieşirii din coconul copilăriei este pavat cu suferinţă. Cristina Juncu (cea care joacă alternativ cu Silvana Mihai, dar cum am vi-zionat doar varianta cu prima dintre ele, mă voi referi strict la ea) are o candoare băieţească, e înduioşător de bătăioasă, şi în jocurile imaginare, şi în cele dureroase, ale realităţii.

Monodrama Fetiţa-soldat – regizoarea Silvia Roman păstrează formula indicată de autoare, de one woman show – este susceptibilă de polifonizare ca spectacol aşa cum s-a întîmplat şi cu piesa Copii răi în varianta germană. Montarea berlineză de la Teatrul Parkaue, vizionată la Tîrgu Mureş în cadrul Conectact V, se detaşează de celelalte puneri în scenă ale Copiilor răi prin multiplicarea personajelor, subliniind astfel ideea de sistem în opoziţie cu un caz individual. Transformat într o corală, textul generează un spectacol despre eşecul educaţiei şi riscurile unui tipar comportamental discriminatoriu şi violent pe care şcoala îl creează. Excluziunea socială devine normă într-un sistem de învăţămînt care înregistrează un hiatus între teorie şi practică.

Piesele Mihaelei Michailov, cu delicateţea apropierii de universul copiilor şi scriitura poetică, sînt singulare în dramaturgia contemporană. Spectacolul Silviei Roman redă cu fineţe o inocenţă suferindă care, printre jucării şi jocuri, învaţă să se maturizeze. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: F. Ghioca