Oana STOICA | Rosencrantz & Co.

Comedia morţilor

Recviem de Matei Vișniec; regia: Alexandru Dabija; scenografie: Irina Moscu; cîntece: Ada Milea; coregrafie: Florin Fieroiu. Cu: Marius Rizea, Gavril Pătru, Ioan Andrei Ionescu, Afrodita Androne, Mihai Calotă, Mihai Munteniţă, Lucian Iftime, Cristian Bota, Nicholas Cațianis, Eduard Cîrlan, Sorin Dobrin, Ștefan Huluba, Emilian Mârnea, Mihai Niță, Mihai Nițu, Vladimir Purdel, Andrei Redinciuc, Alec Secăreanu, Andrei Seușan, Ionuț Toader, Alexandru Voicu. TNB.

Unul dintre lucrurile care îmi plac la Alexandru Dabija este modul serios în care tratează cu umor subiectele „grele“. Regizorul se apropie prin comic de „marile probleme ale omenirii“ – religie, moarte, patrie –, are o nativă antipatie faţă de pioşenie şi un refuz consecvent al snobismului performativ. Asta nu înseamnă că Dabija bagatelizează subiectele grave sau că le tratează superficial, ci că preferă accesabilitatea discursului dramatic şi umorul în dauna filozofării cu ştaif, patos şi eventual ţîfnă. Impietatea regizorului desacralizează şi subiectul, şi atitudinea generală faţă de acesta, căci Dabija detestă în egală măsură melodrama şi preţiozitatea. Spectacolele sale au un tragic ţîşnit dintr-un rîs cinic, dar gîlgîitor, care pişcă.

Aşa s-a apropiat şi de piesa lui Matei Vişniec – Recviem (publicată în volumul Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, Editura Aula, 2001 şi în antologia Omul din cerc, Editura Paralela 45, 2011), un poem despre război în care Generalul şi armata sa de cadavre pregătesc parada Morţilor Patriei, mulţi şi de multe feluri: cei împuşcaţi în inimă, decoraţii, morţii de frică, cei ce se ascund ca să nu fie ucişi, executaţii pentru trădare sau pentru dezertare, dispăruţii, morţii în erecţie, cei care mai cred sau nu în victorie. Categoriile de cadavre sînt diverse şi prezintă succint o societate a războiului. Textul lui Vişniec pune problema modului în care este gestionată memoria războiului, o memorie dezumanizată, care creează tipologii (ceea ce e personal se dizolvă în general) şi produce eroizări în masă. În procesul de arhivare (memorizare), tragedia este colectivă şi absolută.

O altă temă a piesei este societatea morţilor care recreează lumea celor vii. Tarele umane trec dincolo de fiinţă: moartea este oglinda vieţii, de la care împrumută micile şi marile mizerii (invidii, laşitate etc.). Soldaţii lui Vişniec nu trăiesc nici o epifanie după moarte, pur şi simplu o iau de la capăt cu „viaţa“.

În spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti, Dabija îşi apropriază ambele teme în stilu-i caracteristic. În cafeneaua Chez Vishniec, Morţii Patriei, răspîndiţi pe cele trei etaje ale schelăriei metalice din fundalul scenei, par blocaţi în Purgatoriu. Scenografa Irina Moscu a construit un bistrou cochet în care cadavrele soldaţilor se materializează din galantare (spaţiu-metaforă pentru dramaturg şi text). Doar la final, nota boemă (şi ironică) dispare odată cu bistroul, lăsînd locul unui cîmp de luptă – cimitir. Pe parcursul spectacolului, referinţele concrete sînt permanent relativizate, de la soldaţii români în decor franţuzesc, la uniformele militare care parcurg cronologic istoria conflictelor din secolul al XX-lea pînă în prezent, inclusiv terorismul (arabii kamikaze). Dabija actualizează tema războiului, de la general la general care se produce acum, fixînd nu evenimente, ci problematici identificabile în contemporaneitate.

O altă caracteristică a spectacolului este umanizarea personajelor simbolice. Morţii Patriei se materializează, devin „cărnoşi“. Nu li se dă în spectacol mai mult timp decît în text, dar li se dă consistenţă, inclusiv Mamei „tuturor fiilor“ (cum cînta Ada Milea în „Rodica“) ce bîntuie prin toate războaiele. Se produce şi o vulgarizare a războiului în sensul aducerii lui într-un cotidian banal. Este cazul tonomatului din care, printre hiturile ABBA şi Mary Hopkin, se aud şi vocile dispăruţilor pe cîmpul de luptă. Introduci o monedă şi vorbeşti cu cine vrei – o parodie de spiritism, lipsită complet de misticism sau magie, un fel de comerţ al memoriei în care se cumpără (imaginea de) eroi. Şi maşina de tocat istoria (armatele, mai precis cadavrele soldaţilor) este tot o sugestie a consumului, de astă dată la nivel macro – istoria înghite individul (tuşă la Pink Floyd şi The Wall). Nu întîmplător, Stalin este cel care învîrteşte manivela. Există o tripletă: Lenin, Stalin, Troţki, un personaj de grup format din individualităţi celebre, contrapunct la Morţii Patriei, personaj de grup cu individualităţi anonime. Cei trei joacă twister şi se ciorovăiesc în legătură cu cina, sînt demitizaţi astfel prin reducţie la personaje casnice, dar sinistroşenia lor, edulcorată de comic, iese la iveală prin tocarea cadavrelor soldaţilor cu aceeaşi „candoare“ cu care discută despre spălatul vaselor. Datul prin maşina de tocat este o treabă casnică, aşa că Dabija trimite istoria la bucătărie. La fel este în cazul flotei de zeppeline, de fapt banale corpuri de iluminat (par a fi din hîrtie de orez, ca abajururile de la Ikea). Asta este valoarea reconvertită a istoriei: orice grozăvie ajunge bun de consum.

Trupa de actori funcţionează bine, ca un batalion de luptă. Se detaşează Marius Rizea în Generalul bonom, tătucul companiei, manipulant şi manipulabil, şi Gavril Pătru, care face o adevărată creaţie vocală în rolul Intendentului, alături de Lucian Iftime (un Stalin care seamănă cu Nikita Mihalkov), Mihai Munteniţă (un Lenin cu capul în nori) şi Mihai Calotă (un Troţki agitat şi acid). Muzica Adei Milea (colaborator constant al regizorului de ceva vreme) dă spectacolului o notă de musical de război, accentuînd comicul noir. Ca în toate spectacolele sale, Ada Milea construieşte universul sonor în relaţie directă cu regia, astfel încît, deşi are o personalitate puternică şi o amprentă uşor detectabilă, muzica ei se încorporează în show, îl coagulează şi îl susţine, îi accentuează savoarea, nu este un element distinct şi distant.

Recviemul lui Dabija este un spectacol haios despre tiparele în care arhivăm memoria războaielor, dar şi mai mult, este o şarjă despre micile metehne umane de care nu scăpăm nici dincolo de moarte.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: F. Ghioca


0 comentarii 1700 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 625, 11-17 februarie 2016

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Cristina COMANDAŞU

Extraordinarul Daniel Barenboim

Extraordinarul Daniel Barenboim

Din fericire, am avut ocazia să-l vedem de mai multe ori la București pe extraordinarul pianist și dirijor Daniel Barenboim; la 73 ani, Daniel Barenboim pare neobosit și veșnic tînăr – proiectele sînt multe și împlinirile pe măsură. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● „Teneși, diverse culori, la prețuri incredibile“ – mă îmbie un anunț publicitar. Nu pot să spun decît că sportul alb, oricît de colorat ar fi, se numește tenis. Iar încălțările, oricît de ieftine, se numesc teniși. (M. M.)

● Din discuţiile aberante din viaţa de toate zilele. O doamnă mi-a povestit cum vecinul ei îi ţinea socoteala de cîte ori trăgea apa de la WC noaptea; o alta – cum n‑a plecat ea să lucreze un timp în străinătate pentru că n‑au lăsat-o băieţii ei, care au în jur de 30 de ani, pentru că n-ar mai fi avut cine să le gătească. (I. P.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI