Festivalul Național de Teatru, ediția a 27-a, București, 20-30 octombrie 2017. 

Festivalul s-a deschis somptuos, cu un număr de bravură actoricească și de triumf al noilor tehnologii, ajunse, în fine, în plină splendoare pe plaiurile mioritice. Deși, de ceva vreme, tineri regizori, Carmen Lidia Vidu, Cinty Ionescu sau Bobi Pricop și echipa sa, au început să le îmblînzească și pe scenele românești. Desigur, mai toate spectacolele își permit astăzi proiecții video sau imagini de sinteză. Dar Robert Lepage vine cu o virtuozitate acumulată de cîteva decenii, grație Centrului său de cercetări canadiene, La Caserne, și companiei Ex Machina, și unei serii de spectacole ce au traversat Europa. A jucat de altfel el însuși ca actor un Hamlet, epurat și elegant, în 1995, Elsinore. În spectacolul adus la festivalul bucureștean a colaborat cu echipa Teatrului Națiunilor din Moscova și cu un interpret excepțional, cameleonic și extrem de disponibil, Evghenii Mironov, pe care l-am văzut și în 2015 la Festivalul de la Sibiu cu Povestirile lui Șușkin, în alt registru, cu aceeași poftă bulimică de joc, apărînd în mai multe roluri. Ceea ce face și în acest Hamlet, collage, unde joacă toate personajele, grație de asemeni unei echipe rodate în tehnici de transformaționist, bine cunoscute în numerele de cabaret. Dar aici, habillage-ul scenic al lui Robert Lepage schimbă totul și dă aerul de fabuloasă reconstituire a textului, într-o modernitate relativă – vezi fantoma tatălui în uniformă de ofițer țarist, leit țarul Alexandru al III lea, sau Polonius, șef al poliției secrete conform modelului din țările de Est (la sfîrșitul anilor ’70, Hamlet-ul lui Ștefan Iordache / Dinu Cernescu, în turneu la Paris, juca pe aceeași actualizare, iar replica „Vezi ce fac danezii din Paris“ stîrnea aceleași valuri de veselie în rîndul diasporei române prezente la spectacol). Imaginația tehnologică a regizorului, care semnează și versiunea scenografică, este de o mare bogăție plastică și subtilitate a soluțiilor tehnice, dar aduce și o ipoteză originală la veșnica întrebare despre nebunia tristului Prinț al Danemarcei. Îl descoperim într-o celulă cu pereții capitonați, cu mînecile strînse, într-o cămașă de forță. Apare apoi în costumul clasic al personajului, tricou negru, decorul și situațiile nu încetează să se metamorfozeze: e fabuloasă scena morții Ofeliei (mai puțin credibil însă, adolescentă cu spatele gol) cu apele mișcătoare ce acoperă solul, sau în scena duelului, deja fixată de Lepage însuși odinioară. Revenim în final la celula ospiciului, închisoare, totul nu a fost decît o ipoteză posibilă sau un fabulos flashback. Un colaj spectaculos, o prefață pe măsura zilelor prea pline ce au urmat.

Nu părăsim terenul minat al „crizelor de personalitate“. Rosmersholm, în regia lui Andriy Zholdack la Teatrul Maghiar din Cluj, este un spectacol ce deranjează dincolo de încărcătura lui dramatică excepțională. Unele texte au o vocație de a trezi demoni și terori trecute. Odinioară, Aureliu Manea îl montase la Teatrul din Timișoara, în lumini și umbre damnate, cu fantoma soției înecate, tîrîndu și lanțurile, prezentă pe scenă undeva pe un podium înalt ca un duh din teatrul japonez. Grotowski, Artaud și teatrul cruzimii erau icoanele tinerilor regizori de atunci. Andriy Zholdak nu e un regizor comod, citiți notele sale în volumul Repetițiilor apărut la Nemira, în 2016, volum coordonat de George Banu, și nici unul din spectacolele sale nu ne pregăteau pentru contemplații soporifice: Viața cu un idiot, Turandot sau Electra, jucate la București, Sibiu sau Cluj, ne-au zguduit în egală măsură. Am neglijat poate să privim în laboratorul sau cuptorul alchimistului ce caută metalul prețios al expresiei finale, incandescente, dificile, ce te lăsa să ieși zguduit, amețit. Rosmersholm a fost unul din spectacolele ce au venit cu ecourile unui scandal – în culise – ce depășea dimensiunea esteticului și punea întrebări ce țin de etică, sau mai pe scurt despre respectul celuilalt. Prefer însă să vorbesc despre obiectul de artă prezent aici, un spectacol este un act colectiv, care prinde viață prin corpurile și darul de sine al celor ce-l creează. Ar trebui citate spusele regizorului în micul caiet ce acompaniază spectacolul. „În viața reală aș vrea să fiu normal… În teatru însă sînt un alt om. În teatru nu mă tem de nimic. Sînt un sălbatic, un obsedat. Un Artaud la puterea a doua.“

La intrarea în sală, o scenă de dans violentă precedă spectacolul, un cuplu, femeia urlă sălbatic, ritmul e îndrăcit. Apoi dispar (undeva, în afara textului, a avut loc o agresiune, pare să ne spună regizorul, o provocare ca o explicație sau o scuză, de citit printre rînduri), scena e degajată, o fereastră larg deschisă în partea stîngă prin care pătrund razele soarelui… dincolo de pragul ei, vom înțelege, curge rîul cel negru. O capelă, cu mici statui de sfinți, acoperită din cînd în cînd de o folie de plastic. Casa e aproape pustie, o casă moartă, uși, un tavan din care se vor prăvăli bolovani… Amenințarea pîndește de afară, glasul rîului în depărtare, undeva mocnește iazul morii unde s-a înecat Beate, soția pastorului, și unde vor pieri în final cei doi amanți, sunete asurzitoare sau alarme și sirene suprimate dintr-un gest, pe un tablou electric… „Lumina trebuie auzită, vocea trebuie văzută“, spune regizorul, sau cînd ochiul aude și urechea vede… E ora unui apus de soare auriu, cu Kroll, fratele moartei, sosesc primele umbre ale întunericului… Rebekka (Eva Imre), e o ființă de o veselie stranie, din ce în ce mai tulburătoare, manipulatoare și victimă, mocnind de o tensiune teribilă, gata de atac, apă și foc, de o putere hipnotică, jocul ei e realist și tulburat de accente stranii, maladiv și obscur. „Trebuie să găsim întotdeauna un element realist și unul metafizic. Să facem salturi între cele două“, notează Zholdak. Eva Imre, Gàbor Viola, în Kroll, și Bodolai Balàsz, în Rosmer, sînt trei viori într-o vibrație permanentă, „apă, foc și sabie de samurai“… Un joc dificil, la o tensiune permanentă, un spectacol de o intensitate hipnotică, jucînd cu un risc enorm.

Pasăre amară a amintirii

Deși Radu Afrim e prezent cu trei spectacole în festival, spectacole care-l reprezintă perfect ca estetică și „obsesii“, mă voi opri deocamdată la primul din seria celor reprezenate, Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, montat la Teatrul Național din Tîrgu Mureș, compania „Tompa Miklós“. Este, cred, primul text al lui Radu Afrim, cu o vînă autobiografică și o mare doză de lirism sau refugiu în oniric. L-a scris treptat, undeva într-o cafenea din Tîrgu Mureș, cînd ne povestește de unde vine, sau sursa ascunsă a imaginilor sale. Nostalgia anilor copilăriei, figura caldă a mamei și alte chipuri și dureri ascunse pudic. Fațada unui bloc de apartamente, nișe ce găzduiesc personajele sau sînt ecranul uriaș al proiecțiilor onirice (decor: Irina Moscu), ascunde o comunitate pestriță și pitorească. Melodii ale anilor ’70, tranzistoare, casetofoane, munca voluntară obligatorie, vecinii securiști din bloc, o comunitate indiscretă și în același timp o umanitate călduroasă, revenind în prezent cu senzația dureroasă a pierderii, conștiința că totul va deveni trecut, retro, sau tot mai iubesc ce a fost odată… Un spectacol plin de culoare, de tandrețe, de regrete, străbătut de o poezie specială, „afrimiană“, și cînd trece lucrătorul de la deratizare, cu capul său de șobolan, mai așteptăm parcă să izbucnească și alte animale stranii cu capete de zimbri și alte lighioane… Un spectacol la care aderi sentimental și în același timp înțelegi resorturile ascunse ale teatrului său și înțelegi de ce iubești acest teatru unde spaimele copilăriei se amestecă cu forma poetică a unui univers unic. Dar nostalgia nu are limite și anii amintirilor se rostogolesc fără milă în urma noastră. Anii ’90 i-am regăsit nu departe, la Macaz, în afara FNT-ului, dar, e drept, ca o replică directă a generației următoare. David Schwartz și echipa sa (A. Firea, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban) au creat din amintirile lor un spectacol de o mare intensitate dramatică, de o sinceritate totală, căci e-roii sau personajele sînt actorii și familiile lor. Un spectacol plin de o tristă ironie, de inventivitate, un „teatru sărac“, dar asumat, în mijlocul spectatorilor, fără nici o tehnică sofisticată, un spectacol teribil de emoționant, de direct. Aceștia au fost anii iluziilor postrevoluționare, realitatea tranziției… Nu am trăit acești ani în România, dar spectacolul m-a izbit direct, cu o strîngere de inimă și o culpabilitate tîrziu înțeleasă, dar poate faptul că un astfel de loc ca acela de la Macaz există și că acești tineri minunați, cu spectacolele lor „înaripate“, există și continuă să ne facă să nu uităm e important și necesar.

O cunosc de cîțiva ani pe Crista Bilciu, am urmărit curajul cu care se bate pentru textele sale, nonconformiste, speciale, în spații imposibile, și am descoperit o alături de ea pe actrița Anda Saltelechi. De ani de zile, cele două au rămas mai mult sau mai puțin în umbră (deși Anda e de cîțiva ani o prezență „utilă“ pe scena de la Odeonul bucureștean) și, iată, au izbucnit, toamna această, în plină lumină, în prestigiosul Festival Național precedat de o prezență la fel de remarcată în alte festivaluri din țară (și mai ales în Fest In de pe bulevard, unde a fost distinsă cu premiul pentru cea mai bună interpretare, Fest In care anul acesta a surprins prin multe inițiative și prezențe ce nu țin neapărat de teatrul de bulevard, dar asta merită o altă discuție). Pe Jumătate cîntec, text, scenografie și video de Crista Bilciu, adevărată performanță susținută de Anda Saltelechi, povestește aproape 30 de ani din viața unei tinere femei, copilă inocentă, anii de școală, adolescența rebelă, care descoperă apoi senzualitatea, corpul său – superbă scena florilor ce se deschid, izbucnind petală după petală, stamină după stamină, sau orgasmul feminin în cîteva imagini video), pînă în pragul maturității și al unei morți anunțate. Anda Saltelechi este absolut covîrșitoare, lejeră, inocentă, sexy, neașteptat de comică, dar și teribil de dramatică, știam asta de cîțiva ani, prin spectacolele risipite pe ici-colo, alături de Crista Bilciu. Fata aceasta este un adevărat diamant, poate străluci pe scenă, cu zeci de fațete, inepuizabilă, subtilă și puternică. Partea video, semnată de regizoare, e eficace și înduioșător de artizanală, în sensul nobil al cuvîntului. Proiecțiile au ceva din copilăria și prospețimea Francescăi, eroina piesei, avem și aici copleșitoarea nostalgie a unei copilării sărace și dure și a epocii sale, dar care nu are nevoie de nici o avalanșă copleșitoare de tehnologie, nici de 60 de asistenți pentru a săvîrși miracolul unui colaj spectaculos, ruso-canadian, Anda Saltelechi e ea însăși o pasăre rară, rara avis, model unic, și care nu are nevoie de nici o „cîrjă“ tehnologică. Meritul festivalului este desigur că a știut să facă loc teatrului de astăzi, pur și simplu, în toata diversitatea și strălucirea sa… Nasc și la Moldova oameni, scria cronicarul, dacă Miron Costin se mai citește la școală… 

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.