Cealaltă istorie

● Clear History, de: Nicoleta Esinencu, Veaceslav Sambriş, Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc. Teatrul-Spălătorie, Chişinău / Palatul Naţional al Copiilor. 

Un spectacol de teatru documentar are două componente esenţiale: performance-ul propriu-zis şi discuţia postspectacol. Primul aduce informaţii şi revelează posibile perspective pe o temă, iar a doua arată modul în care sînt receptate acestea de public. Cu Clear History, Teatrul-Spălătorie din Chişinău propune luminarea unei istorii intenţionat ascunse, a cărei omisiune determină o poziţionare defectuoasă a mentalului colectiv faţă de trecutul recent. Ordinul din 22 iunie 1941 al lui Ion Antonescu – „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!“ –, în urma căruia armata română a pornit războiul pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de sovietici l-a transformat pe mareşal într-un erou. După 75 de ani, în România, Antonescu este o personalitate istorică disputată, contestat de unii, admirat de alţii, dar în Republica Moldova, el este o figură eminamente pozitivă, atît la nivel oficial, cît şi în conştiinţa publică. Glorificarea sa s-a produs în absenţa informaţiilor despre genocidul care a însoţit „sfîntul război de eliberare a patriei“ (studiile vehiculează cifre între 250.000 şi 270.000 de evrei şi 11.000 de romi ucişi în România, Basarabia, Bucovina de Nord şi Transnistria). Holocaustul din Basarabia nu este recunoscut oficial în Republica Moldova, iar populaţia ştie foarte puţin despre asta. Martorii şi supravieţuitorii nu au vorbit. Cauzele tăcerii necesită o analiză separată, dar în esenţă este vorba de frică. Istoria a fost astfel „curăţată“ de evenimentele inconfortabile pentru propaganda oficială, iar această „amnezie selectivă“ s-a perpetuat, în diferite variante, în funcţie de cine a avut puterea. Adularea falşilor eroi ai unei istorii amputate a dus la reacţii confuze: „Nu ştiam despre asta (n.a: pogromurile din Basarabia), dar Antonescu rămîne o mare personalitate“ (declaraţia unui spectator, citat oferit de Nicoleta Esinencu). Eroului naţional i se scuză crimele. Astfel, recuperarea trecutului, cu toate umbrele sale, apare ca imperios necesară.  

La Teatrul-Spălătorie, Nicoleta Esinencu face un serviciu de educaţie civică: pune în dezbatere subiecte tabu ale Moldovei – istorie, limbă, homosexualitate. Clear History, spectacol care a deschis „Stagiunea de teatru politic – Teatrul istoriilor recente“ la Bucureşti (20 septembrie – 14 octombrie 2014) abordează o temă sensibilă: pogromurile evreieşti din timpul dictaturii antonesciene în Transnistria, Basarabia şi Bucovina de Nord. Abordarea este strict documentară, bazată pe cercetarea arhivelor epocii şi pe interviuri cu martorii şi supravieţuitorii evenimentelor. Spectacolul se constituie într-o combinaţie de istorii personale – care se integrează în istoria generală – cu fragmente de documente oficiale (ziare, discursuri publice, înregistrări video şi audio). Ficţionalizarea şi interpretarea informaţiilor sînt excluse. Poziţionarea autorilor (Nicoleta Esinencu şi actorii Veaceslav Sambriş, Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc) este plurivalentă şi include viziunea evreilor, a românilor – civili sau militari – şi a autorităţilor. Rezultatul acestui mixaj înregistrează nu numai faptele cutremurătoare – torturi, violuri, omoruri, jafuri –, ci şi mecanismele de manipulare în masă şi de contaminare a mentalităţii colective cu ura devenită politică de stat. Modul în care antisemitismul a fost indus populaţiei este complex (una dintre modalităţi a fost sublinierea elementelor care generează invidie: nivelul ridicat de trai al evreilor, în comparaţie cu populaţia săracă din Basarabia), iar spectacolul prezintă un posibil mecanism de îndoctrinare, mimetismul psihologic (punerea spectatorilor să repete un fragment dintr-un discurs al lui Hitler). Experimentul demonstrează permisivitatea gîndirii colective faţă de infuzia antisemită, cu rezerva faptului că, în spectacol, publicul reacţionează obedient în interiorul unei convenţii, chiar dacă este vorba de teatru documentar (spectatorul ştie că asistă la un spectacol). Istoric, efectele acestei vicieri a conştiinţei publice au fost sinistre. Unul dintre supravieţuitori explică de ce evreii nu încercau să evadeze din convoaiele care îi duceau în lagăr: „Populaţia era ostilă şi erai mai în siguranţă înăuntru decît afară.“ Ororile generate de această ostilitate sînt povestite fără patetism, ceea ce le face şi mai apăsătoare. Întrebarea este unde intervine liberul arbitru în timpul războiului? Între femeia care îşi trimitea copiii să ducă mîncare în ghetou şi civilii care cumpărau de la gardieni deţinuţi vii, pentru haine (care erau împuşcaţi şi livraţi „clientului“), diferenţa ţine de alegerea personală. O alegere care putea fi plătită cu viaţa.

Fragmente din ziarele epocii sau înregistrări video cu plecarea evreilor în lagăre, proiectate peste corpurile actorilor – se arhivează astfel adevăruri concomitente – arată că istoria defineşte identitatea şi influenţează prezentul. Se creează o falsă perspectivă asupra identităţii naţionale, prin omisiunea poveştilor personale din istoria oficială şi „ajustarea“ acesteia pe măsura politicii de stat.

În contextul politic zonal actual, în care discursurile naţionaliste se aud tot mai tare şi pretenţiile imperialiste renasc, crearea circumstanţelor care ar permite repetarea acestor orori nu este imposibilă. Dezbaterea postspectacol a dovedit perpetuarea gîndirii discriminatorii, pretins „legitimată“. Remarca a cărei ţintă era comunitatea romă a fost sancţionată de cei prezenţi. Situaţia s-a repetat însă la dezbaterea după spectacolul despre copiii „căpşunarilor“ – Căpşunile şi orfanii (Teatrul Naţional Craiova). De data aceasta, atitudinea antiromă („aţi amestecat aici şi poveşti cu ţiganii“) nu a fost amendată, ci considerată, încă o dată, „legitimă“. Cele două incidente demonstrează că un nou discurs discrimatoriu tinde să devină acceptabil la nivel public, să fie „normă“. Amintesc că înainte de a deveni politică de stat în Germania lui Hitler, antisemitismul infestase deja gîndirea colectivă. Acesta a fost cel mai important efect al spectacolului: demonstrarea uşurinţei cu care istoria s-ar putea repeta astăzi.   

Proiectul „Stagiunea de teatru politic – Teatrul istoriilor recente“ (coordonat de Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, David Schwartz, Ionuţ Sociu) are meritul de a aduce la lumină fragmente din trecutul recent, omise la nivel oficial, dar şi de a pune faţă în faţă performarea istoriei şi martorii acesteia (rezidenţii Căminului „Moses Rosen“ au vizionat spectacolul). Ca şi cum cei din urmă ar legitima, prin prezenţa lor, aceste manuale performative de istorie alternativă. Confruntarea cu publicul arată însă că spectacolele vorbesc mai mult despre prezent decît despre trecutul recent, atît timp cît lecţia istoriei pare să nu fi fost învăţată.  

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: L. lupu